DIN ISTORIA CAFELEI

Joi, 26 Octombrie 2023 07:12

 

Se știe, arbustul care produce cafeaua este originar din Etiopia, fiind descoperit din întâmplare de Kaldi, un tânăr păstor de capre, care, furat de somn, după ce și-a pierdut turma, a trebuit s-o caute îndelung. A găsit-o, până la urmă, într-un stufăriș de arbuști cu fructe roșii și cum caprele țopăiau ciudat, nestăpânite, prinse într-un soi de dans, nu i-a fost greu să-și dea seama că, totul li se trăgea de la mâncatul boabelor roșii ale arbuștilor. După ce a văzut că trecuseră multe ceasuri, și nici vorbă să se domolească sau să adoarmă, păstorul s-a grăbit să spună întâmplarea unui călugăr, unul care dorea de mai multă vreme să rămână treaz toată noaptea pentru rugăciuni.

Bănuind că fructele roșii ar putea să-l ajute la așa ceva, le-a mâncat și după ce a rămas treaz toată noaptea, încântat a povestit întâmplarea sătenilor. Mulți s-au luat după el și faima boabelor miraculoase s-a răspândit repede nu numai în Etiopia. Arbustul care le producea a fost transplantat în alte părți, mai ales în secolul XIV, spre sudul Arabiei, până în Yemen și de acolo un secol mai târziu s-a întins spre nord, făcându-se mențiuni de cunoaștere și folosire a cafelei la Cairo, în primul deceniu al secolului XVI.

Numele băuturii, pregătite din semințele arbustului de cafea, este arab ,,kahwa” și înseamnă la origine ,,vin”. Destul de plauzibilă este și susținerea unor filologi care pretind că denumirea cafelei ar veni de la numele regiunii Kaffa din Etiopia, ținutul de origine al arbustului de cafea.

După ce multă vreme cafeaua a fost băută numai de arabi, dedicându-i-se o bogată literatură arabo-persană care trata viu și colorat rolul și sensul cafelei în viața de toate zilele a lumii arabe, în secolul XVI cafeaua ajunge în Iran dar, și la Istanbul, între 1554-1555 pe vremea sultanului Soliman, zis Kanunî (Legislatorul) de către turci și Magnificul de către europeni, care a fost stăpânul Înaltei Porți între 1520-1566. Înainte de vremea lui, în casele și pe străzile Stambului nu s-a putut adulmeca parfumul specific al cafelei și nici nu se putea gusta din băutura care mai târziu a făcut faima turcilor.

După cum scriu cronicarii vremii, totul a început prin 1554-1555, când doi kahveci (cafegii) arabi din Siria - care pe atunci era de mută vreme provincie a Imperiului Otoman – au venit la Istanbul și au deschis în cartierul Taht el Kale ,,sub cetate” numit popular ulterior Tahtkale ,,cetatea de scânduri”, fiecare, câte o kahvehâne ,,casă a cafelei”, numele negustorilor fiind Șems din Damasc și Hakem din Alep. Cartierul în care au deschis ,,casele cafelei” era situat pe malul sudic al Cornului de Aur la poalele dealului cu măreața geamie Suleymaniye ridicată de Soliman Magnificul.

Cafeaua și cafenelele au fost introduse la Istanbul, dar cariera lor a fost una foarte spinoasă

În ,,casele cafelei” poeții citeau gazeluri, un tip special de poezie în literaturile orientale, având între 4 și 15 versuri, în care erau cântate de obicei dragostea și vinul, sau kaside o formă de poezie asemănătoare latinescului ,,laus” (laudă), epigrame, se discutau de toate, se juca șah și ghiulbahar așa cum era numit jocul de table la turci.

Cronicile vremii consemnează că Șems din Damasc, s-a întors după trei ani în Siria, cu un câștig de 5000 ducați, o sumă foarte mare la acea vreme.

Cafeaua și cafenelele au fost introduse la Istanbul, dar cariera lor a fost una foarte spinoasă, cu toate că Bedreddin Kaysunî medicul sultanului Soliman, în raportul cerut de acesta, nu s-a ridicat împotriva cafelei. Ba dimpotrivă i-a reținut multe efecte benefice, însă, n-a reușit să convingă autoritățile religioase, imamii, preoții oficiali musulmani și muezinii (cei care cheamă din minaret pe credincioși la rugăciune) care, alături de teologi ipocriți, fanatici, strigau îngrijorați că ,,poporul s-a molipsit de cafenele. Nimeni nu mai vine la moschee. Sunt case ale viciului. Frecventarea lor premerge frecventării crâșmelor”.

Predicatorii atacau cafeaua, iar muftiii (autoritatea supremă religioasă la musulmani) au pronunțat fetvale (sentințe judecătorești canonice) prin care se susținea că ,,orice lucru care se carbonizează prin prăjire, este total interzis”.

Au fost și predicatori, care s-au opus acestei incriminări, îndrăznind să susțină că prin prăjire cafeaua nu ajunge cărbune și ceea ce ,,nu ajunge până la cărbune , este permis s-o bei”.

Un cronicar turc consemna că ,,n-au rămas niciunul dintre ulemale (savanți docmatici) și șeihi, dintre viziri și mărimi care să nu bea cafea”, ba încă unii mari viziri au deschis ei înșiși cafenele, luând drept chirie zilnică până la unu sau doi galbeni, sumă foarte mare pentru acea vreme.

Oficialitățile religioase nu s-au dat înfrânte și Ebussuud efendi, mare șeyhulisami, adică muftiul de Istanbul, printr-o fetva a oprit consumul vinului și cafelei, dar cea mai aspră prigoană împotriva cafelei – ca și împotriva tutunului, opiului și vinului – a fost dezlănțuită de sultanul Murad IV, care în septembrie 1633 prin firman (act politic, nu religios) interzicea cafeaua și tutunul sub pedeapsa cu moartea. Travestit, ziua și noaptea, conducându-se după mirosul aburilor de cafea și fumul de tutun, a acționat personal pentru descoperirea și pedepsirea imediată a celor care încălcau porunca strajnică, pedeapsa nefiind alta decât uciderea pe loc a celor prinși asupra faptului. Cronicarii scriu că, a doua zi, pe străzile Istanbulului zăceau mute leșuri ale ,,vinovaților” de care nimeni nu avea voie să se apropie.

Sub urmașul său, sultanul Ibrahim, severitatea împotriva băutului de cafea s-a înmuiat și de atunci, adică a doua jumătate a secolului XVII, consumul de cafea a devenit liber pe cuprinsul imens al Imperiului Otoman, iar cafeaua și cafenelele au ajuns să fie cunoscute și în Europa. La Veneția ajunge în 1640, Marsilia – 1654, Londra – 1662, Paris – 1680, Viena – 1645. Cafeaua se face cunoscută și în Indonezia, Olanda, în Caraibe (Martinica) adusă de căpiatnul francez Gabriel Mathieu de Clieu, guvernatorul englez o introduce în Jamaica, iar colonelul brazilian Francesco de Melo Palheta o duce în Brazilia.

În documentele turcești din epoca în care Ungaria centrală era pașalâc, iar Transilvania și cele două state românești se aflau sub suzeranitate otomană, cafeaua apare mai întâi în anul 1650 și i s-a zis multă vreme ,,fekete viz” (apă neagră).

Ca și în restul Europei, și la noi întâlnim menționată cafeaua spre sfârșitul secolului XVII, existând, găsit la Mânăstirea Cotroceni, un temessuk (zapis) scris în turcește, datat 3 august 1693 prin care turcul Ivaz își vinde cafeneaua împreună cu locul pe care era clădită, egumenului mânăstirii. Actul acesta dovedește că în capitala Țării Românești cafeaua și cafenelele erau mai demult cunoscute și că jucau același rol precum cele din Istanbul, nefiind lipsit de noimă că la București cafegiul proprietar era turc.

Dincolo de multe, istoria cafelei dovedește că, în decursul timpurilor, această băutură a schimbat obiceiuri, legi, relații între țări și comportamente; a schimbat chiar cursul vremurilor.

de VICTOR PANDURU