UN LOGOFĂT ROMÂN LA NAPOLEON BONAPARTE

Marţi, 31 Octombrie 2023 12:37

Cum faptele de arme ale lui Napoleon începuseră să fie cunoscute și de pământenii noștri, la București, un mănunchi de luminați, descendenți din vechile familii boierești ale Câmpinenilor, Ghiculeștilor, Brâncovenilor, Știrbeilor, Văcăreștilor și alți înțelepți, au hotărât să lupte pentru independența principatului și instaurarea domniilor pământene. Printre ei se afla și vel vornicul Constantin Dudescu, cel mai bogat, cel mai darnic și risipitor tânăr din toată Valahia, fiul lui Nicolae Dudescu și al Aniței Golescu, înfățișat de contele Auguste de Lagarde, unul dintre tovarășii săi de călătorii, ca un ghebos urât la chip, dar cu suflet mare.

 

Când pe străzile Bucureștiului s-a auzit Marseieza, după campania napoleoniană în Italia, Emile Gaudine, tânărul agent al Franței numit de curând consul, a fost primit cu brațele deschise de spătarul Manu, Enăchiță Văcărescu, de Sutești, dar și de Constantin Dudescu sau alți mari boieri, care, profitând de faptul că, după urcarea pe tronul Țării Românești, în 1796, domnitorul de bună rânduială Alexandru Ipsilanti îi lăsa nestingheriți, au urzit legături cu Franța, năzuind la independență față de otomani, așa cum o făceau și sârbii, grecii sau bulgarii, ba chiar o parte din turci, cei răsculați sub steagurile lui Pasvanoglu, pașa rebel din Vidin.

 

Consulul Emile Gaudine, cunoscător de mai multă vreme a locurilor și oamenilor din sud-estul Europei, și-a pus toată priceperea și cunoștințele să fie agentul de legătură dintre căpeteniile din Balcani și generalul Napoleon Bonaparte, în vederea izbucnirii unei răscoale generale care trebuia să preceadă războiul împotriva turcilor și, numai un an mai târziu, aceste căpetenii așteptau de la Bernadotte care comunica cu Bonaparte, veștile și semnul de pornire a răscoalei.

Către sfârșitul lui 1797, Bucureștiul era invadat de afișe în grecește care invocau libertatea vechii Grecii și incitau la revolte în toate raialele turcești. Afișele erau tipărite la Viena, aduse prin intermediul lui Riga Velestinul, un aromân fost păstor de capre, autodidact, ajuns poet grec, care compunea versuri să cheme grecii la luptă pentru independență. Numele său real era Trușină, în aromână însemnând ,,funie de capră” dar prin elenizare, ajuns la București, unde a stat mulți ani în slujba domnitorului Nicolae Mavrogheni, s-a numit Riga Feraios și a ajuns erou național grec.

Înțelegând primejdia, sultanul schimbă domnia și la începutul anului 1798, pe tronul Tării Românești urcă Constantin Hangerli, fost dragoman al flotei turcești, în vreme ce postul de consul al Franței la București este ocupat de energicul Flury, iar cel din Iași de Parrant.

Manifestele împrăștiate prin capitala Valahiei, au provocat pe ulițe un mare entuziasm, dar toate speranțele s-au năruit pe neașteptate când a sosit vestea că Rigas Feraios a fost prins și ucis de către pașa de la Belgrad. Se lovea fără cruțare și printre altele totul a culminat cu uciderea filofrancezului Dumitrache Turnavitu.

La 24 ianuarie 1798, cam în aceeași vreme când generalul Bonaparte debarca în Egipt, logofătul Constantin Dudescu se afla la Viena, în așteptarea culegerii de vești să le trimită sau să le aducă în țară. Așa a aflat că mamelucii egipteni au fost zdrobiți de francezi, și că sub zidurile cetății Vidin oștile de sub comanda lui Capidan Pașa fuseseră nimicite de rebelii lui Pasvanoglu. Imperiul Otoman părea că se clatină, izbit puternic din afară sau dinauntru și, sud-estul Europei urmărea din ce în ce cu mai mult speranțe victoriile armatei lui Napoleon.

Vremurile erau însă tulburi. Flury agentul Franței la București este arestat, dus la Istanbul și întemnițat în Închisoarea Șapte Turnuri, aceeași soartă are și consulul francez Parrant de la Iași, iar după primele vești despre înfrângerea armatei otomane la Vidin domnitorul Constantin Hangerli, găsit și el vinovat de dezastru, este asasinat din ordinul sultanului Selim III. Numit domn de către turci, în capitala Țării Românești își face intrarea Alexandru Moruzi, să îndeplinească porunca începerii vânătorii partizanilor lui Napoleon. Primul arestat de arnăuți, într-o noapte, este clucerul Alecu Văcărescu și, doar după câteva luni, este asasinat. Crima face să crească înverșunarea boierilor luminați împotriva domnitorului Alexandru Moruzi și, hotărasc în taină, să trimită pe logofătul Constantin Dudescu la Bonaparte. Lumea obișnuită cu desele călătorii ale fostului vornic, fără să se știe unde pleca des, a dat prea puțină atenție noii lui plecării, mai ales că răspândise zvonul unei bolnăvii pentru care îi trebuiau băi vindecătoare.

Așa se face că, pe o vreme când se topeau zăpezile, logofătul Constantin Dudescu, îmbrăcat în costum de barșon roșu, strălucit găitănat cu fir de aur, într-o caretă trasă de șase cai, însoțită de 30 arnăuți, a ieșit pe poarta casei sale și în goană mare s-a îndreptat spre bariera orașului. Până seara, ajuns aproape de Pitești, înnoptează la ispravnicul județului, nimeni altul decât vărul său Nicolae Golescu, după care, a doua zi, călare, a trecut munții prin pasul Rucăr-Bran, cu nelipsita vamă a Transilvaniei. Poposește la Sibiu, unde întâlnește vechi cunoștințe, printre care prietenul său baronul Brukenthal; asistă la reprezentații de teatru și se îndreaptă apoi spre Deva, traversând Făgetul și Lugojul. Trece prin Arad; ajunge în câmpia ungară la Seghedin și, la începutul verii, intră în Pesta. Aici logofătul își leapădă giubeaua îmblănită de postav și își îmbracă fermeneaua de mătase subțire cusută cu fir de aur.

Îmbrăcat așa, bucuros să stârnească vâlvă, după ce a străbătut Viena, cu veșmântul său oriental, în pragul toamnei 1800 Constantin Dudescu intra pe porțile Parisului.

Trimisul boierimii din Valahia a și început să-și mijlocească vizite la familia Bonaparte, profitând de faptul că locuința lor devenise loc de pelerinaj al tuturor nemulțumiților și a celor care credeau în steaua lui Napoleon, Franța întreagă fiind la picioarele lui după victoria de la Marengo. Pe scenele teatrelor, reprezentațiile erau întrerupte pentru a se cânta imnuri patriotice în cinstea salvatorului Franței și strigătul ,,Vive Bonaparte” răsuna peste tot.

Boierul Constantin Dudescu, cu daruri, face a mai întâi vizite Josephinei de Beauharnais prima soție a lui Napoleon, în casa lor din strada Chantereine și, nu după multă vreme, obține audiența privată la acesta. În timpul întrevederii, îi înmânează viitorului Împărat al Franței, memoriul prin care cerea protecție și sprijin pentru năzuințele poporului român, Bonaparte fiind întrutotul de acord cu lupta împotriva stăpânirii otomane.

Cum Țara Românească și nevoile ei, se impuneau să fie cât mai bine cunoscute, Constantin Dudescu închiriază o casă somptuoasă, uluind pe iluștrii convivi ai boierului valah și, în ea, începe să invite musafiri aleși: frumoasa doamnă Recamier, spirituala doamnă Stael, generalul prinț Poniatovski alături de alte personalități de frunte ale Franței. Prima masă a fost una îmbelșugată, iar când la sfârșitul ei doamnele au găsit sub șervețele lor câte o ,,bagatelă” din diamante, rubine sau smaralde de preț, vestea s-a răspândint cu uimire în tot Parisul. Nu a fost singurul banchet dat de Constantin Dudescu. Au urmat altele și problema românească a ajuns la urechile multor apropiați ai lui Bonaparte, toți apreciind audiența boierului român la acesta.

Despre călătoria lui Constantin Dudescu la Paris a povestit cu lux de amănunte vărul său Nicolae Golescu odată întors din capitala Franței dintr-o călătorie; câțiva ani mai târziu, diplomatul prusac Kreuchely o menționează într-un raport diplomatic din 6 ianuarie 1822, a relatat-o în 1843 ,,pelerinul transilvan” Ion Codru Drăgușanu, a scris despre ea J.A.Vaillant într-o lucrare apărută la Paris în 1856 și Elias Regnault în cartea sa despre istoria principatelor danubiene; istoricii noștri de faimă A.D. Xenopol și Nicolae Iorga relatând și ei despre această uluitoare călătorie.

Pe la 1855, bătrânii încă mai vorbeau cu uimire despre audiența lui Dudescu la Napoleon, despre memoriul în care cerea protecția acestuia, despre bogăția nemaipomenită a Dudescului, despre smaraldele de mare valoare dăruite de logofăt Josephinei de Beauharnais și doamnelor influente din Paris.

Povesteau, dar văzând civilizația rămasă  în urma trecerii armatei franceze prin unele locuri, își manifestau regretul că nicio campanie napoleoniană n-a mai ajuns în Balcani.

de VICTOR PANDURU