BEYUL MANUC ȘI HANUL SĂU

Marţi, 07 Noiembrie 2023 18:13

 

Datorită celebrității hanului din București care-i poartă numele, dar și uimitorului său destin, beyul Manuc este un nume foarte cunoscut printre români și nu numai. Născut în 1769 la Russe (Rusciuc) într-o familie de negustori armeni, Emanuel (Manuc) Martirosi Mârzaian, încă de tânăr, ajunge om de încredere al Înaltei Porți, devenind grămăticul lui Mustafa pașa Bairaktar marele vizir care încerca să inițieze unele reforme, întrerupte, însă, brusc, de izbucnirea în 1806 a altui război ruso-turc, unul care, asemenea celor dinainte, se desfășura pe pământul țărilor române, cu mari pagube pentru acestea.

 

Mustafa pașa este numit în fruntea armatelor turcești, dar, după ceva vreme, ienicerii se răscoală împotriva lui. Alături de Manuc, reușește să fugă de răzvrătiți, numai că, ceaușii trimiși în urmărirea lor, după ce i-au ajuns din urmă, îl decapitează doar pe pașă. Ascuns în căruța unde se aflau bogățiile stăpânului său, Manuc scapă și ajunge la Rusciuc, iar apoi în București, unde se declară legatar universal al bunurilor lui Mustafa și cere protecția trupelor rusești, obținută destul de ușor, fiind considerat un om util, pentru tratative secrete, datorită relațiilor pe care le avea în lumea diplomatică din Istanbul. În plus, se cunoștea prodigioasa activitate a lui Manuc, de negustor și diplomat desfășurată pe multiple planuri, rolul său jucat în viața economică a bazinului dunărean, ca om de încredere al demnitarilor de pe aceste meleaguri, dar, mai ales, se știa prețuirea pe care și-o câștigase din partea otomanilor, în urma aprovizionării armatelor și cetăților turcești, răsplata pentru aceasta, în plus, ținându-se cont că știa 12 limbi, fiind numirea ca dragoman (tâlmaci) al Înaltei Porți, alături de conferirea titlului de bey (principe) cu toate privilegiile legate de rangul acesta.

 

Silit să se stabilească la București, în a doua jumătate a anului 1806, începe construcția hanului, pe terenul fostului han de la Curtea Domnească. De la început și-a dorit ca hanul să nu semene nici pe departe cu hanurile fortărețe din secolul 18. A mizat pe o arhitectură novatoare, inspirată de îmbinarea stilului caselor țărănești cu cel al conacelor boierești din Muntenia, prin care albul zidurilor și ciocolatiul lemnelor să se armonizeze perfect.

La terminare, în 1808, hanul era o clădire impunătoare. Avea cerdac susținut de stâlpi sculptați în lemn, cu scări de o parte și de alta, la care se ajungea din intrarea pe care se pășea peste dale de lemn, subsolul era împărțit în 15 pivnițe boltite; la parter, se desfășurau 23 prăvălii, două saloane mari, 10 magazii, camerele pentru servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau 500 de persoane, aranjarea celor 107 hodăi pentru oaspeți fiind făcută la etaj. Era, cum spuneau turcii, un imens ,,carvanserai”.

La han, se întâlneau negustori turci, bulgari, greci, căruțași din Transilvania, și tolbași germani.

În 1812, hanul găzduiește tratativele prin care se încheie Pacea de la București, în urma căreia turcii pierd în favoarea rușilor teritoriul dintre Prut și Nistru, numai că, cedările de teritorii sunt considerate de Înalta Poartă ca fiind făcute cu ușurință și, membrii delegației la tratativele de pace, cu Manuc dragoman (tâlmaci), sunt învinuiți de trădarea intereselor otomane. La 26 0ctombrie 1812 este decapitat Dumitrache Moruzi, care făcuse parte din delegație, aceeași soartă având și fratele său Panaiot, șase zile mai târziu, la Istanbul, iar un fost colaborator al vizirului, Capudan pașa Ramiz, abia sosit la București, a fost decapitat la Colentina, în 25 martie 1813, de capugi bași Deli trimis de turci.

Același capugi bași îl caută și pe Manuc Bey, numai că, în timp ce executorul voinței imperiale intra pe poarta casei unde ședea, ajutat de cearșafurile patului său, sare pe ferastră nevăzut și fuge până dincolo de porțile Bucureștiului, fără să apuce să-și vândă hanul, deși erau mulți interesați să-l cumpere, printre ei aflându-se chiar domnul țării, Ioan Caragea. Înainte de fugă, reușise totuși să lase administrarea bunurilor și afacerilor sale pe mâna omului de încredere Asadur Avedian.

Până să ajungă la una din moșiile sale - era doar unul dintre cei mai bogați moșieri din Balcani - la marginea Bucureștiului, un turc binevoitor îi dă vestea că n-a fost căutat de capugi bași să-l omoare. Manuc bey se întoarce în oraș, mizând și pe prietenia domnitorului Ioan Caragea, dar și pe sfaturile de taină ale lui Mser Mserianț institutorul copiilor săi, numai că, acesta, de cum l-a văzut, i-a spus-o fără ocolișuri că vodă Caragea îi este fals prieten, atâta timp cât nu-l anunțase că urma să sosească capugi bași și nu-l sfătuise să se ferească de primejdie. Meserianț nu excludea ca vodă Caragea să fi urmărit uciderea lui Manuc bey, nu pe cea a lui Ramiz pașa.

Când un vechil Mihai, trimis de Caragea, a ajuns la Manuc acasă, să-l îmbărbăteze cu vorbe dătătoare de speranță, Mererianț i-a spus să fie cu băgare de seamă, că totul e lingușire domnească, în speranța să-i câștige din nou încrederea. Nu se depărtase bine vechilul de porțile casei beyului, că, înarmat, îmbrăcat într-o ținută impunătoare, s-a înfățișat Deli-Bași, cel care-l decapitase pe pașa Ramiz. Spre surprinderea lui Manuc, călăul nu venise cu gând rău; venise să-și dovedească nevinovăția pentru moartea pașei, știind cât de bun prieten fusese beyul cu pașa și, după ce a povestit cu compătimire cele întâmplate, a început să se căiască: ,,Când Caragea m-a adus aici, dacă aș fi știut că mă pune să-l decapitez pe Ramiz pașa, omul acela fără pereche în întreg Imperiul Otoman, n-aș fi făcut un pas. Îmi pare rău, Manuc Bey, că uciderea nedreaptă a unui mare bărbat s-a făcut prin mâna mea. Ce puteam să fac, însă, dacă Caragea mi-a arătat firmanul împărătesc”.

După ce a plecat Deli-Bași, a apărut repede un slujbaș trimis de Caragea și l-a poftit pe Manuc la palat. Acolo, a mers însoțit de un slujitor al lui de încredere, pe nume Babic și, din primele cuvinte ale domnitorului, a înțeles cât de taler cu două fețe era, atunci când, cu vorbe mieroase, îl asigura că-l compătimește pentru groaza prin care trecuse, aflând de uciderea lui Ramiz pașa și-l asigura să nu fie îngrijorat în ceea ce-l privește, după care a continuat cu scuza că, atunci când a primit firmanul, s-a grăbit să scrie la Istanbul, insistând mult să nu fie el însărcinat cu îndeplinirea poruncii, însă Înalta Poartă l-a amenințat și n-a mai avut ce face.

Bănuind gânduri ascunse la Caragea, nu crede o iotă în prietenia lui și, în aprilie 1813, după ce înștiințează doar pe Babic omul său de încredere, Manuc Bey pleacă dis-de-dimineață la moșia sa din Dragomirești. De acolo, spunând că vrea să facă o plimbare pe la domeniile sale, merge călare, însoțit de doi servitori Sarghis și Grigore, dar, când s-au depărtat destul de conac, sub pretextul că unul i-a uitat cheseaua cu tutun, iar altul a uitat să ia apă suficientă pentru drum, le spune să facă cale întoarsă și, după ce servitorii se depărtează suficient, Manuc începe să se deghizeze, știind că, la poalele dealului din apropiere, îl aștepta, într-o trăsură, un curier austriac, să-l treacă Carpații până la Sibiu.

Aflând de fuga lui, Caragea s-a mâniat mult, dându-și seama că-l scăpase, și- a trimis la casa fugarului nu mai puțin de 300 arnăuți, cu porunca să încuie cu sigilii tot ce găsesc, numai că trimișii domniei n-au descoperit nici pietre scumpe, nici bani, nici vase de argint. Furios, domnitorul l-a torturat mai multe zile pe Babic, cerându-i să spună unde fuseseră ascunse bunurile, însă, până la urmă, văzând că nu poate să scoată nimic de la el, l-a pus în libertate, pretinzându-i să nu fugă și familia lui Manuc.

În timpul șederii la Sibiu, Manuc bey își reunește familia și, după ce reușește să-și lase numeroasele sale afaceri pe seama unor oameni de încredere, se mută cu ai săi la Chișinău, unde cumpără, cu 300000 lei aur, moșia Hâncești.

La 19 iunie 1817, Manuc Bey, avea oaspeți de seamă la moșie, pe contele Benigsen, alături de generalii ruși Rusevici și Bahmetov, primiți cu onorurile cuvenite, toți veniți să-i încerce caii arabi.

La o vreme, în timpul demonstrațiilor ecvestre, văzând că imbrohorul său nu putea călări calul cum trebuie, Manuc l-a coborât din șa, încălecând el. Calul nărăvaș s-a dovedit pe mai departe greu de strunit și, când nimeni nu se aștepta, Manuc a căzut la pământ. A intrat pe loc într-o comă profundă până la ora opt seara, când, i-a venit sfârșitul, înconjurat de prinți, care, au descoperit cu uimire, că una din chingile calului fusese crestată parșiv, fără să se știe de cine.

După ce a fost înmormântat în pridvorul bisericii armenești din Chișinău, pentru că toți moștenitorii îi erau minori, hanul din București ajunge în administrarea unei epitropii, care-l arendează lui Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu, până în 1839 când este afectat de un cutremur puternic. Un an mai târziu, Murat, fiul lui Manuc, vinde hanul pitarului Dimitrie Iconomidis, aflat în asociere cu alte persoane, pentru ca apoi impunătoarea construcție să ajungă la Lambru Vasilescu.

În han s-au discutau chestii negustorești sau politice, care au influențat parcursul istoriei noastre, așa cum s-a întâmplat în sala ,,Dacia” unde s-au strâns intelectualii de elită, Tache Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Filipescu, să pună la punct planul intrării României în Primul Război Mondial, cu scop precis: Unirea Transilvaniei și Basarabiei cu România.

În anii comunismului, hanul a intrat în administrarea statului român și, la un moment dat, s-a pus chiar problema demolării lui pentru construcția bulevardului care urma să proslăvească victoria socialismului. Hanul a scăpat de surpare, datorită unor isteți care l-au păcălit pe Ceaușescu, spunându-i că, în anii ilegalității, în catacombele sale, s-au ascuns mulți comuniști căutați de siguranța statului și că, acolo, s-au ținut multe întruniri departe de ochii urmăritorilor. O minciună binevenită, care a dus la salvarea unei construcții de patrimoniu, reprezentativă pentru capitala noastră.

După un proces de retrocedare întins pe 10 ani, în 2007, hanul a intrat definitiv în proprietatea lui Constantin Șerban Cantacuzino, astăzi, în el, funcționând cafenele, restaurante și mici magazine, căutate de români și străini.

Articol realizat de VICTOR PANDURU