FIUL TRĂDĂTOR AL UNUI FOST PRIM-MINISTRU

Joi, 23 Noiembrie 2023 08:46

 

Într-un moment când armata română, cu sacrificii de nedescris, rezista eroic în Moldova, așa cum se întâmpla și în luptele de la Măgura Cașinului din Munții Vrancei, comandantul Diviziei 8 din Armata 2, colonelul Alexandru D. Sturza, prin trădare, a încercat să facă o breșă în linia noastră de apărare, pentru a permite infiltrarea militarilor germani în spatele armatei române. Mai întâi, viclean, a dat ordine să provoace încercuirea câtorva plutoane românești, dar, când manevra nu i-a reușit, a aruncat întreaga vină asupra locotenentului Ciulei, despre care a raportat că, fără ordin, s-a retras de pe poziție cu întreaga sa subunitate.

 

În realitate, locotenentul Ciulei fusese trimis, intenționat, de Sturza pe alt aliniament, tocmai pentru a fi încercuit și capturat de inamic. Pe baza învinuirilor proferate de Sturza, locotenentul Ciulei a fost judecat de Curtea Marțială, condamnat la moarte și executat.

 

Morbul trădării, însă, nu s-a stins în Alexandru D. Sturza și, după ce, pe 2 februarie 1917, în gara Onești, a primit o decorație, patru zile mai târziu, s-a hotărât să treacă la inamicii germani.

Pentru ascunderea intențiilor, a mers mai întâi în satul Răcoasa unde era amplasat Regimentul 2 grăniceri, mizând pe faptul că fusese o vreme comandantul acestuia și prezența sa acolo nu ar da nimic de bănuit, lucru care s-a întâmplat. Apoi, sub cuvânt că face o inspecție, a ajuns în liniile avanposturilor românești, însoțit de locotenentul în rezervă Constantin Wachmann, alături de Marin Năstase, ordonanța personală care-i căra bagajele. Trecuți dincolo de avanposturi, toți au continuat să meargă prin troiene de zăpadă, pe drumuri și poteci impracticabile, până în noaptea de 6 februarie 1917, când au fost prinși într-o ambuscadă, în care Sturza s-a pierdut de ajutantul său, iar ordonanța i-a fost secerată de un glonț rătăcit. Descoperite a doua zi, cadavrul și lucrurile ordonanței, au scos la iveală și jurnalul de campanie al lui Sturza, în care își desenase planurile de trădare, probă incriminatorie, fără tăgadă.

Sturza și-a continuat drumul de unul singur și, după mai multe cazne, în dimineața următoare a ajuns în gara Panciu, unde se afla comandamentul diviziei germane comandată de generalul Ruiz. A cerut, pe loc, să fie dus pentru declarații și prima discuție a avut-o cu maiorul Valeriu Kapri. Spre surprinderea lui, când a aflat că Wachmann sosise cu o oră mai devreme, și-a dat seama că îi era greu să argumenteze în favoarea sa prezența stranie în care se afla.

Profitând că, pe teren, era în inspecție generalul von Gerock, de la comandamentul german din Târgul Secuiesc, Alexandru D. Sturza a luat legătura cu el, și i-a propus să fie de acord cu difuzarea în rândurile armatei române a unei ,,chemări” prin care să ceară ostașilor să-i urmeze exemplu pentru ,,a salva” țara. Ezitant la început, în cele din urmă von Gerock și-a însușit propunerea, hotărând să-i pună la dispoziția 180 de prizonieri români, care urmau să ducă ,,chemarea” până unde se aflau liniile armatei române.

În plus, a fost pregătită întâlnirea, din 10 februarie, pe dealul Cârlan, dintre Sturza și colonelul Constantin Crăiniceanu, alt sperjur, care trebuia să primească ultimele detalii pentru bunul sfârșit al acțiunii.

Când lucrurile păreau bine puse la punct, spre dezamăgirea dezertorilor, din cei 180 prizonieri români, doar 30 au acceptat propunerea. În zorii zilei de 11 februarie, când trebuiau să plece în misiune, alte deziluzii: și dintre aceștia, cu toate recompensele făgăduite, 8 au refuzat să meargă. Până la urmă, au plecat 22 și, după o așteptare zadarnică, dintre ei s-a întors doar un sergent, pus pe minciuni, care în realitate nici nu îndrăznise să se apropie de liniile avanposturilor românești.

De ,,chemare” s-a auzit totuși, dar niciun soldat român n-a dat curs infamei propuneri a trădătorului Sturza și, numai după 4 luni, armata română i-a dat replica prin victoriile de răsunet mondial de la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Judecat în contumacie, Alexandru D. Sturza a fost condamnat la moarte pentru trădare și dezertare la dușman.

Colonelul Constantin Crăiniceanu, prins în flagrant delict pe dealul Cârlan, în punctul Paltin, unde primise instrucțiuni și manifeste de la Sturza, a fost judecat imediat de Consiliul de Război al Corpului 1 armată, în calitatea sa de fost comandant al Regimentului 13 infanterie. Condamnat la moarte, și-a primit pedeapsa în fața ostașilor pe care-i avusese în subordine, lor adăugându-li-se câte doi delegați din toate unitățile miliare.

Fapta reprobabilă a lui Sturza – străină de năzuințele majorității românilor - a produs o mare indignare, chiar în rândul unora în interesul cărora trădase. Maiorul Valeriu Kapri, baron transilvănean, translator pentru limba română în cadrul Comandamentului Diviziei 1 austro-ungare, care acționa în Munții Vrancei, când l-a descoperit pe Sturza repartizat în cadrul divizei sale, surprins de apariție, a strigat către toți: ,,Colonelul Sturza nu este un ostaș, ci un sperjur care și-a călcat jurământul depus țării sale”.

Însăși generalul von Gerock, le spunea ofițerilor săi: ,,Când un soldat face un pas analog celui al lui Sturza... implicit trebuie să țină în mâna dreaptă revolverul, gata încărcat, ca să-și zboare creierii, dacă nu reușește”.

Dezertarea lui Alexandru D. Sturza, a făcut ca lumea românească să vadă că morbul trădării îi bântuia păcătos familia

La aflarea veștii dezertării lui Sturza, majoritatea lumii românești a fost cuprinsă de revoltă sufletească, amestecată cu amărăciune și dispreț. Mulți și-au adus aminte de ziua de 8 iunie 1908, când, după o tentativă politică de compromitere prin calomnii de presă a întregului corp ofițeresc, despre care scrisese că sustrage o parte din drepturile bănești și din rațiile soldaților, pe atunci căpitan, Sturza, fost atașat militar la Paris, trimis de tatăl său, prim ministrul Dimitrie Sturza, a fost provocat la duel de căpitanul Constantin Cătuneanu, care voia cu orice preț să spele rușinea abătută aspra tuturor ofițerilor.

Duelul a avut loc în manejul Hipodromului craiovean ,,Bibescu”, cu săbii venite de la București, dar ascuțite în tocilăria fraților Paullon din capitala Olteniei.

Ieșirea pe teren s-a făcut al ora 6 dimineața în ziua de 9 iunie 1908, când dueliștii au ajuns la manej, însoțiți de martorii îmbrăcați în fracuri și jobene pe cap. Conform uzanțelor, aceștia au procedat la verificarea situației, a stării săbiilor, după care au dresat un proces-verbal.

Considerându-se cel mai bun spadasin, Alexandru D. Sturza a atacat sigur de sine, dar Cătuneanu a parat și, fandând, i-a provocat o tăietură adâncă în obrazul stâng, lungă de 12 cm, întinsă de la ureche până la bărbie. Constatând că, dacă rana s-ar fi întins doar câțiva centimetri mai jos, ar fi devenit mortală, martorii au decis încetarea luptei, situația fiind destul de gravă. După duel, Cătuneanu i-a întins mâna, însă, spre surprinderea martorilor, Sturza a refuzat, dovedindu-le că nu are simțul onoarei.

După ce s-a aflat cum s-a sfârșit duelul, căpitanul Cătuneanu a fost înconjurat cu multă simpatie de lumea din Craiova și nu numai. Răspunsese cavalerește calomniilor aduse ofițerilor armatei române de o canalie nerușinată, cum era numit, învinsul în duel, de întregul corp ofițeresc.

Dezertarea lui Alexandru D. Sturza, a făcut ca lumea românească să vadă că morbul trădării îi bântuia păcătos familia. Mulți și-au adus aminte de tinerețea tatălui său, Dimitrie Sturza, pe când era secretar personal a lui Alexandru Ioan Cuza. Viitorul domn fusese chemat în secret la Paris de Napoleon al III-lea, prima personalitate europeană care se gândise la înfăptuirea unirii Principatelor Române, cu scopul formării, la Dunăre, a unui stat latin puternic, tampon între marile imperii țarist și otoman. La întrevedere, Cuza l-a luat și pe Dimitrie Sturza, uimitoarele discuții având loc doar în trei, numai că, la puțin timp după reîntoarcerea în țară, a avut neplăcuta surpriză să constate că Înalta Poartă aflase deja de planul lui Napoleon al III-lea. Cum trădătorul nu putea fi decât secretarul său, furios, cu un șut în fund, Cuza l-a rostogolit pe treptele lungi ale palatului din Iași, Muzeul Unirii de azi. Pentru umilința trăită, Dimitrie Sturza nu l-a iertat niciodată, devenind chiar unul dintre cei care, până la urmă, i-au pregătit abdicarea, moment când, cu viclenie, a pus mâna pe cufărul personal al fostului domn, în care își păstra corespondența personală secretă. Pe mai departe, sub amenințarea că deschide cufărul, toată viața, Dimitrie Sturza a șantajat pe liberali și, urmare șantajării, a ajuns să ocupe multe funcții publice, până la cea de prim-ministru, deținută timp de mai bine 10 ani, fiind șeful guvernului care a înăbușit în sânge răscoala țăranilor din 1907.

După dezertare, Alexandru D Sturza a stat o vreme la Târgu Secuiesc sub supravegherea generalului von Gerok

După dezertare, Alexandru D Sturza a stat o vreme la Târgu Secuiesc sub supravegherea generalului von Gerok. Apoi, este trimis în Bucureștiul ocupat de trupele germane și rămâne sub protecția generalului Mackensen, cuceritorul capitalei, până când, în martie 1918, acesta îi sugerează să părăsească România. Așa ajunge să se stabilească la Munchen unde, după război, își întregește familia, venind lângă el soția și cei trei copii. Lucrează într-o bancă elvețiană, apoi la o școală din Spetzgart.

După morțile regelui Ferdinand și prim-ministrului Ionel Brătianu, din 1927, încearcă o iertare prin amnistie, punându-și speranța în bunăvoința regelui Carol al II-lea, dar nu obține decât posibilitatea ca soția sa Elisabeta, alintată Dud, unica fiică a lui P.P.Carp, să facă naveta vara, pentru administrarea moșiei Țibănești.

Cum socrul său era cunoscutul germanofil, care în Consiliul de Coroană se opusese intrării României în război alături de Antantă, susținând intrarea lângă Germania și Austro-Ungaria, încă de la săvârșirea trădării, mulți au fost convinși că și-a influențat mult ginerele să dezerteze.

Alexandru D. Sturza a stat în Germania până în 1938, când se mută în Elveția, de frica războiului anunțat iminent și, la 28 septembrie 1939, după câteva zile de la izbucnirea celui de-al doilea mare conflict mondial, moare mozolit de rușinea pe care românii n-au voit niciodată să i-o spele.

Articol realizat de VICTOR PANDURU