”CRUCEA DE RĂZBOI” FRANCEZĂ PENTRU BUCUREȘTI

Joi, 30 Noiembrie 2023 08:04

 

În dimineața zilei de 19 august 1920, pe peronul Gării de Nord, Tache Ionescu, ministrul de externe al României, colonelul Cezărescu, aghiotant regal și dr. Gh. Gheorghian, președintele Comisiei interimare a Capitalei, așteptau emoționați trenul ce urma să aducă pe faimosul mareșal francez Joffre – eroul de la Marna - despre care se auzise că fusese însărcinat de guvernul Franței să confere Bucureștiului ,,Crucea de război” franceză. Medalia era un semn de omagiu și prețuire a eroismului de care dăduseră dovadă bucureștenii în perioada ocupației germane dintre 6 decembrie 1916 și 18 noiembrie 1918.

 

Francezii avuseseră în vedere că, încă din prima zi de ocupație, când generalul August von Makensen întrase fălos în capitală călare pe un cal alb, orașul fusese zguduit de multe explozii, urmate de marele incendiu în timpul căruia Arsenalul armatei a fost aruncat în aer. Toate au făcut pe mulți bucureșteni să iasă în stradă, panicați, întrebându-se ce urmează. Aveau să afle curând, după ce armata germană și-a fixat Cartierul general la Hotelul ,,Athenee Palace”, abia terminat în 1914, iar parțialul construitul Cerc Militar, a fost transformat în arest pentru 800 de ofițerii și soldații români capturați în timpul retragerii spre Moldova.

 

Degeaba încercau birje grăbite pe străzi, pline cu servitoare germane și ungurești, fluturând buchete de crizanteme, să creeze o atmosferă de sărbătoare; tristețea era mare. Mai ales, începând de a doua zi, când generalul Augustus von Mackensen a difuzat manifestul prin care ordona : ,,Orașul este ocupat de trupele mele, el intră sub legile războiului. Noi ducem război numai contra armatei române și rusești, iar nu contra poporului român. Cine nu va opune armatei mele nicio rezistență și se va supune de bunăvoie ordinelor comandanților militari sau ai celor însărcinați de ei, le va fi asigurată viața și avutul. Iar cine va încerca a aduce vreun rău trupelor puse sub comanda mea sau a aduce vreun folos armatei române sau ruse, contra cărora luptăm, va fi pedepsit cu moartea. Pentru orice rezistență ce s-ar opune trupelor mele de către populația civilă, inclusiv funcționarii publici, orașul București va fi tras la răspundere și va putea aștepta măsurile de represiune cele mai aspre”.

După afișarea și împrăștierea manifestului, au urmat repede, devastările deliberate ale proprietăților antantiștilor Tache Ionescu, Emil Costinescu, Victor Antonescu, Dinu Brătianu ș.a. refugiați la Iași, stabilirea domiciliilor forțate pentru toți germanofobii dovediți, deschiderea marilor localuri doar pentru soldații germani și aliații lor bulgari sau turci, restrângerea circulației tramvaielor numai pe linia spre gară, obligarea bucureștenilor să meargă pe jos, raționalizarea principalelor produse alimentare și de consum casnic precum gazul, electricitatea și păcura, instituirea coletelor prin care se îngăduia militarilor străini dreptul să trimită acasă lădițe în număr nelimitat în greutate de 5-10 kg, iar, la plecarea în permisie din România, să ia cu ei alimente până la 25 kilograme, ridicarea clopotelor bisericilor pentru a fi transformate în muniție, jaful avutului bisericesc, introducerea muncii forțate. Toate au culminat cu rechizițiile în forță din iernile aspre 1916-1917 și 1917-1918, când, locuitorilor Bucureștiului le-au fost confiscate plăpumile și blănurile, după ce, lipsiți de lemne, au fost nevoiți să-și pună gardurile pe foc, în vreme ce nemții tăiau doar pentru ei copacii din Cișmigiu.

Una dintre cele mai grele încercări, pentru bucureștenii bănuiți de trupele ocupației că puteau cauza tulburări în rândurile populației, spionaj sau organizarea unor forme de rezistență, a fost internarea, prin arest la domiciliu sau în alte spații afectate arestului, precum hoteluri sau mânăstiri. De o asemenea pedeapsă, au avut parte, unii membrii ai familiei Brătienilor nerefugiați la Iași, duși pentru încartiruire la Mânăstirea Pasărea de la marginea Bucureștiului.

Hotelul ,,Imperial” a fost transformat, în loc de detenție, pentru mulți germanofobi precum Mina Minovici, Ion Berindei, Ion Pillat, Ion Duca, Constantin Antoniade, Alexandru Donescu, Vasile Cancicov ș.a. Rația zilnică de hrană care li se dădea era doar mămăliga de hrișcă cu zahăr pisat și 25 grame boabe de mazăre fiartă.

Pentru ținerea sub control a populației, administrația germană a emis peste 50 de ordonanțe militare, unele de-a dreptul absurde, cum a fost cea prin care ,,producțiunea, debitarea, înstrăinarea, precum și dobândirea de smântână și frișcă, care servă ca adaos la cafea sau altfel, sunt interzise în interiorul forturilor Bucureștilor. Contravențiunea se pedepsește cu amendă până la 3000 lei și cu arest sau închisoare până la 6 luni, sau cu una dintre aceste pedepse. De competență sunt Tribunalele militare germane și comandanții militari”.

Prin alte ordonanțe militare, s-au confiscat material rulant, unități de producție industrială sau agricolă, mașini de scris, microscoape și multe obiecte tehnice.

Siluirea fetelor sau femeilor, furturile, jafurile, consumul exagerat de alimente și băuturi în schimbul unor bonuri de rechiziții fără acoperire, erau des văzute. Cu toate că viața era foarte scumpă, lefurile funcționarilor publici au fost reduse, concomitent cu instituirea plății integrale a pensiilor doar până la 100 lei, cele până la 200 lei fiind diminuate.

Pentru posibilitatea supravegherii cât mai stricte a bucureștenilor, administrația militară germană a întreprins, mai întâi, un recensământ al populației - în urma căruia a reieșit că aceasta era de 308.987 locuitori, femeile fiind mai numeroase decât bărbații – după care, a înființat 10 secții de supraveghere și control, orice abatere constatată fiind pedepsită cu moartea.

Germanii au spoliat mult, dar au păstrat o oarecare doză de civilizație, turcii s-au mulțumit să confiște doar cele două tunuri aflate lângă statuia lui Mihai Viteazul din centru, capturate la Plevna în 1877, spre deosebire de militarii bulgari, care, recalcitranți și violenți, amintindu-și înfrângerile din 1913 pe timpul celui de-al doilea război balcanic - în urma căruia României i-a revenit Cadrilaterul din sudul Dobrogei - au ocupat doar pentru ei Capșa, arborând deasupra steagul bulgăresc, după care au furat laboratorul Facultății de Medicină, să-l ducă la Sofia, unde nu exista o asemenea facultate, însă, totul a culminat cu furtul moaștelor Sfântului Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureștiului. Aceste sustrageri au oripilat până și administrația germană a capitalei, care a dat ordin să fie recuperate de soldații nemți toate bunurile furate și, din fericire, până la urmă, bulgarii nu au putut să treacă cu nimic Dunărea.

În mare parte, bucureștenii au îndurat jaful și greutățile ocupației germane cu stoicism, resimțind ziua de 6 decembrie 1916 ca o insultă națională. Unii, însă, au colaborat cu ocupantul și s-au îmbogățit de pe urma războiului. Dar, oprobiului public cel mai mare, au fost supuși cei care au consimțit să devină redactori la oficiosul ocupației germane ,,Gazeta Bucureștiului” în limba română și ,,Bukarester Tageblatt” în germană. Printre ei, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, George Coșbuc, Victor Anestin, D.D. Pătrășcanu, A. de Hertz, A. Camburopol, A. Davidescu ș.a. Spre șocul puternic simțit de mulți, propaganda germană a fost făcută, printre alții, și cu ajutorul mitropolitului ortodox Conon Arămescu-Donici, care, cedând presiunilor forțelor de ocupație, în 1917, a semnat un manifest către soldații români, prin care le cerea să înceteze rezistența împotriva Puterilor Centrale. Manifestul, însă, n-a avut niciun ecou și, în cele din urmă, printr-o trecere prin căință, mitropolitul a părăsit viața monahală.

Faptele colaboraționiștilor cu ocupantul german au umbrit, dar n-au putut să șteargă aprecierea generală a Franței față de virtuțile cetățenești ale majorității bucureștenilor, orașul fiind citat într-un ordin de zi pe întreaga armată franceză, alături de eroicul Mărășești, în ordin, printre altele, menționându-se: ,,De la declararea războiului României către imperiile centrale, Bucureștiul a suferit, aproape zilnic, timp de trei luni, bombardamente aeriene din partea inamicului, care au făcut aproape 1000 de victime, fără ca moralul populației să fie atins sau patriotismul să fi scăzut. A arătat aceeași statornicie patriotică, cu toată presiunea, în timpul celor doi ani de ocupațiune germană, și a dat probe de un înalt eroism, atât în timpul incidentelor care au precedat armistițiul, cât și cu prilejul intrării trupelor române, împreună cu cele aliate, la 1 decembrie 1918”.

Intrarea se făcuse în sunetele salvelor celor 101 tunuri, care salutau reîntoarcerea în capitală a regelui Ferdinand, reginei Maria și a principelui Nicolae, în fruntea armatei române și aliaților, alături de generalul francez Berthelot. În aclamațiile publicului cuprins de euforie, care arunca flori să facă adevărat covor din acestea, convoiul izbânzii, până în inima capitalei, a înaintat pe un drum al năzuințelor mari pentru împliniri astrale.

În 19 august 1920, din Gara de Nord, mareșalul Joffre, împreună cu Tache Ionescu, ministru de externe, aghiotantul regal, colonelul Cezărescu, și doctorul Gheorghe Gheorghian, președintele Comisiei interimare a Capitalei, s-au îndreptat spre Parcul Carol, la Palatul Artelor, acolo unde îi aștepta regele Ferdinand împreună cu membrii guvernului, corpul diplomatic, primarul Capitalei și alți demnitari militari și civili. Înmânând ,,Crucea de război” franceză doctorului Gheorghian, mareșalul francez a spus: ,,Guvernul Republicii Franceze mi-a făcut marea cinste de a mă însărcina să vin pentru a remite orașului București ,,Crucea de război” franceză. Prin citarea capitalei României în ordinul de zi pe armată, Franța a voit să exprime în chip măgulitor admirația sa pentru orașul dumneavoastră, care a suportat cu atâta sânge rece și bărbăție asprele încercări ale războiului... Astfel, nobila dumneavoastră populație s-a arătat vrednică de eroii lui Traian și ai lui Mihai Viteazul”.

Răspunzând, dr. Gh. Gheorghian, printre altele, a declarat: ,,Cu cea mai vie emoție primesc din mâinile dumneavoastră ,,Crucea de război” pe care guvernul Republicii Franceze a binevoit a o decerna orașului București... În cei doi ani de ocupație, populația a fost prădată, furată, supusă crimelor, dar moralul populației s-a menținut totdeauna la înălțime. Orașul nu trăia decât cu aceeași nădejde, veghea și se cutremura la cel mai mic sunet de trompetă... Franța ne dă, astăzi, o nouă dovadă de dragostea și prietenia sa pentru noi. ,,Crucea de război” franceză acordată orașului București va fi o mărturie pentru generațiile care vor veni, a vitejiei Bucureștilor în marele război mondial”.

Articol realizat de VICTOR PANDURU