NEÎNDEMÂNATIC DE VIU, VARUJAN VOSGANIAN

Marţi, 28 Noiembrie 2023 08:12

La jumătatea acestei luni, VARUJAN VOSGANIAN și-a lansat, la Biblioteca Județeană Argeș, în fața unei săli arhipline, volumul de poezii recent publicat, intitulat ”Neîndemânatic de viu”. O carte groasă și nervoasă, în sensul de energică, puternică, viguroasă. Are aproape 280 de pagini, adună miez și crez în 119 poeme, grupate în trei divizii literare, care știu să bată pasul de defilare. Poemele din cartea nouă a lui Varujan Vosganian au ceva din frumusețea tragică a unei glezne rupte, care se căznește să-și tragă oasele mai departe, pentru că aceasta este menirea ei.

Ea e os, nu lacrimă. Ea e os, nu lumină care privește. Ea e os, nu sânge care șerpuiește. Titlul însuși, ”Neîndemânatic de viu”, sugerează neputința de-a dreptul absolută a poetului de a se lega de un reper solid, pe care să nu-l strivească sub greutatea libertății lui de mișcare, a vitalității excesive, a dezordinii în căutare de forme perfecte, pe care să le locuiască și în care să-și găsească, în sfârșit, liniștea.

”Neîndemânatic de viu” este, din acest punct de vedere, cartea-oglindă a personalității lui Varujan Vosganian, rezonează, forțând un pic observația, cu vestitele oglinzi eseniene. Pentru ele, coincidențele nu există, întâmplarea nu există, există numai acest univers zvâcnind de energie și de informație, cunoscător pe deplin a toate câte sunt. Cu alte cuvinte, ești ce atragi, trăiești ceea ce ești. Avem de-a face, așadar, cu o poezie care provoacă, deopotrivă, la viață și la moarte, cu un balans aproape sinucigaș, când pe buza vieții, când pe buza morții. Amândouă – viața și moartea – sunt la fel de periculoase. Amândouă sunt prăpăstii întunecate. Dacă nu ai habar de un minimum de reguli de supraviețuire de ordin spiritual, riști să te pierzi de tine, să te îmbolnăvești de propria identitate ca de un virus necunoscut.

”copilul care am fost/ și copilul din mine/ se depărtează/ unul de altul/ o mâhnire despre care/ dacă n-ar fi fost Poezia/ n-aș fi scris niciodată.../ în poezie singurul muritor/ e Poetul/ și dacă mă-ntrebi ce fel de religie e asta/ am să-și spun că vom fi/ cu adevărat mântuiți/ când veșnicia se va naște/ dintr-un Dumnezeu care moare...” - scrie, la un moment dat,Varujan Vosganian. Și nu e vorba aici despre necredință, e mai degrabă furie, revoltă afirmația lui, pentru că poetul n-a găsit răspunsurile, nici leacul pentru frământarea, pentru tulburarea cu care a venit pe lume.

Se întoarce, și în această carte, la neamul lui armenesc, greu încercat din nou acum, în anul 2023, un neam a cărui istorie seamănă cu pântecul unei femei violate: nu se poate curăți de păcatul comis împotriva lui, nu singur, tot ce poate e să tremure din răsputeri, așteptând ziua când îl va mângâia cineva. Și acel cineva, care neapărat îl va mângâia, fiindcă toate au un sfârșit, va veni în chip de înger. Îngerul Vieții sau Îngerul Morții, nu mai contează, contează că va veni.

”... privesc din lumea celor trei dimensiuni/ umbra mea proiectată pe zid/ în spațiul celor două dimensiuni/ poate și ea privește spre umbra-i/ proiectată pe-o muchie/ unidimensională/ oare din lumea celor patru dimnesiuni/ eu, Varujan, a cui umbră sunt?” - frumoasă întrebare, aceeași tragică frumusețe, care-l însoțește pe poet pagină cu pagină, nedespărțită de o altă umbră, umbra versurilor lui. Frumoasă și orfană întrebare, pentru că nu mă pot împiedica să mă întreb cine mai este dispus astăzi, când se trăiește înaintea timpului, cu o lăcomie și o disperare grele ca pământul, cine mai are răbdarea și curiozitatea să coboare în sufletul și în suferința lui, ca să afle dacă mai este viu sau a murit de mult?

DENISA POPESCU