ZIUA CULTURII NAȚIONALE. Mihai Eminescu este respins de la Marele Premiu Năsturel-Herescu, acordat de Academia Română în anul 1884

Luni, 15 Ianuarie 2024 12:50

Sărbătorim, încă de pe vremea socialismului, și chiar înainte de el, ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, un creator declarat „poet național” de către G. Călinescu în Istoria sa, și socotit, în general, un poet de rang înalt de către critica literară românească. Din anul 2011, ziua de naștere a poetului, 15 ianuarie 1850, a devenit, prin decret, Ziua Culturii Naționale. În aceeași zi se serbează Ziua Culturii Naţionale şi în Republica Moldova. O recunoaștere mai mare a poetului cu greu se poate închipui.

De câteva zeci de ani, Uniunea Scriitorilor din România, acordă poeților români, anual, marele Premiu Național pentru Poezie „Mihai Eminescu”, însoțit de suma de 7500 de euro.

# Dar și în vremea lui Eminescu exista un premiu important: marele Premiu Năsturel-Herescu, însoțit de 4000 de lei, acordat de Academia Română acelor scriitori care aveau „un merit cu totul superior”. Premiul avea drept scop „încurajarea literaturii naționale”.

Pentru Premiul Năsturel-Herescu, care se acorda în martie 1884, data limită de înscriere a volumelor participante era 31 decembrie 1883. Titu Maiorescu reușește să tipărească volumul Poesii, al lui Mihai Eminescu, în data de 21 decembrie 1883 și, în aceeași zi, conf. notelor din Jurnal ale criticului, îi trimite un volum lui Vasile Alecsandri, „Președinte ales al Comisiunii”, care decidea premiații Premiului Năsturel-Herescu, și un exemplar de lux Reginei Carmen Sylva, membră a Academiei.

Pentru secțiunea literară au fost nominalizați șase scriitori: Sava N. Șoimescu (volumul Poesii lirice), Vasile Rusănescu (drama Dorin), poetul Alexandru G. Drăghicescu (traducerea Cidului, de Corneille), Niculae Enescu (Schițe geografice ...), George M. Meitani (Studii asupra Constituțiunei Românilor) și Simenon Florea (Ornitologia poporană română).

După cum se vede, volumul lui Mihai Eminescu, Poesii, din 1883, nu apare ca fiind înscris la Premiile anuale Năsturel-Herescu, acordate de Academia Română, deși el fusese depus...

La această concluzie ajunge și Elena Vulcănescu în articolul Șoimescu versus Eminescu: „Sesiunea generală academică din 20 martie 1884 pentru decernarea Premiului anual Năsturel-Herescu, în valoare de 4000 de lei, nu semnalează în lista participanților volumul lui Eminescu, Poesii din 1883!” (conf. Convorbiri literare, nr. 337, 2024). Așadar, volumul lui Eminescu nu este admis în cursa pentru marele premiu. Sau este admis, dar este „pierdut”...

În final, este premiată cartea lui Sava N. Șoimescu. Iată însă ce spune Raportul General, prezentat de G. Barițu:

„După oareșcari discuțiuni urmate, comisiunea luă conclusu unanim că poesiile lui Sava N. Șoimescu nu pot fi recomandate pentru premiere.”

# Așadar, pe de o parte, Eminescu nu este primit în concurs, iar pe de altă parte, Raportul General afirmă că „poesiile lui Sava N. Șoimescu nu pot fi recomandate pentru premiere.” Și totuși cartea lui Sava N. Șoimescu primește marele Premiu Năsturel-Herescu, însoțit de 4000 de lei, acordat de Academia Română.

Pus în această situație umilitoare, Eminescu este îndemnat să o viziteze pe regină, de la care se aștepta o oarecare îndreptare a lucrurilor (?)... Nu a făcut-o.

Este curios faptul că Titu Maiorescu, nu a luat nicio atitudine, nu a făcut nici un protest, deși el avea trecere la Palat, deși poziția lui în lumea culturală era cât se poate de onorabilă, deși aparent el a făcut totul ca volumul Poesii, al lui Mihai Eminescu, să fie editat la un termen ce îi permitea participarea la cursa pentru marele Premiu Năsturel-Herescu...

# La cinci ani de la acordarea de către Academie a Premiului Năsturel-Herescu pentru literatură lui Sava N. Șoimescu, în articolul Eminescu și poeziile lui, publicat în Convorbiri literare, în anul 1889, Titu Maiorescu are un episod care se referă la ceea ce credea Eminescu cu privire la premiile literare... Să-l ascultăm pe critic:

„Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a cărui lipsă se plânge o revistă germană din Bucureşti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, după dispoziţia momentului, cu acel surâs de indulgenţă miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumeşti. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă, şi Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am văzut şi eu la curte, şi l-am văzut păstrând şi aici simplicitatea încântătoare ce o avea în toate raporturile sale omeneşti. Dar când a fost vorba să i se confere o distincţie onorifică, un bene-merenti sau nu ştiu ce altă decoraţie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă? Şi aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârşire lipsit, nu din sumeţia unei inteligenţe excepţionale, de care numai el singur nu era ştiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orce coborâre din lumea convenţională era o supărare şi o nepotrivire firească.”

# Curios! Din discursul lui Maiorescu se poate înțelege că volumul lui Eminescu nici nu ar fi fost depus în concurs, pentru că poetul nu credea în premii și pentru că s-a „împotrivit cu energie” intenției reginei de a-i conferii „o distincţie onorifică, un bene-merenti sau nu ştiu ce altă decoraţie”.

Dar nu atât despre asta este vorba, cât despre faptul că Academia nu a avut nicio responsabilitate pentru faptul că ea nu a acordat marele premiu celui mai important poet al vremii sale! Dar chiar și Titu Maiorescu, prietenul său, criticul care îl socotea un mare poet, a fost indiferent la faptul că marele premiu al Academiei a fost acordat altcuiva, unui poet modest.

Așadar, aici este vorba despre cine merita marele premiu și, firește, despre faptul dacă acest premiu nu a fost acordat celui care îl merita cu adevărat. Dar se vede că Academia a fost cel puțin indiferentă, dacă nu ostilă premierii poeziei lui Eminescu, iar Titu Maiorescu încerca să camufleze acest fapt și, nu mai puțin, să camufleze propria indiferență și lipsă de atitudine. Oricum admirabilul articol pro-Eminescu semnat de critic are și câteva puncte pronunțat pro-Maiorescu, prin care el vrea să iasă fără pată, basma curată.

# Să citim însă apărarea pe care C. Rădulescu Motru o construiește Academiei Române în anul 1939, la 40 de ani de la moartea poetului: „Academia Română are mândria să constate că (...) ea a contribuit, încă de la început, la cunoașterea cât mai largă și mai bună a operei lui Eminescu.” (Cuvântare omagială la Academia română, conf. Pagini vechi despre Eminescu, volum îngrijit de Gh. Bulgăr, Editura Eminescu, 1976, p. 108).

Concret, C. Rădulescu Motru ne spune că Academia a adăpostit manuscrisele postume ale lui Eminescu, donate de către Maiorescu. Despre recunoașterea meritelor poetice ale lui Eminescu de către Academia Română, distinsul academician nu spune însă nimic, atâta vreme cât Academia nu i-a recunoscut poetului nici un merit... Pe de altă parte, C. Rădulescu Motru recunoaște că „personalitatea lui (Eminescu) este prea mare, pentru ca să poată încăpea în sânul unei singure instituții”. Probabil că de aceea poetul nici nu a fost premiat de faimoasa instituție... Personalitatea lui era prea mare.

Târziu, la 21 octombrie 1948, Mihai Eminescu este recunoscut oficial ca membru de onoare al Academiei Române, alături de I. Creangă, I.L. Caragiale, C. Dobrogeanu Gherea... De la refuzul Academiei de a-i acorda lui Eminescu Premiul Năsturel-Herescu, în anul 1884, trecuseră 64 de ani... O viață de om. Cam atâta i-a trebuit Academiei Române ca să recunoască personalitatea literară a lui M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, C. Dobrogeanu Gherea: o viață de om... Trăim în România, gândim românește, ne recunoaștem meritele și ne respectăm în românește, iubim românește...

Premiul Național pentru Poezie „Mihai Eminescu”

Astăzi, Eminescu a devenit simbolul culturii române, iar cel mai mare premiu pentru poezie pe care îl acordă Uniunea Scriitorilor din România, de mai multe zeci de ani încoace, este Premiul Național pentru Poezie „Mihai Eminescu”.

Acest premiu este conferit însă și unor poeți modești, ba chiar și poeților care au terfelit personalitatea lui Eminescu în mai multe rânduri, prin articole, cărți sau poemele pe care le-au scris. În acest sens, se pot citi câteva texte semnate de Mircea Cărtărescu: răspunsul dat de el la ancheta din revista Dilema, din 1998, care avea ca temă personalitatea lui Mihai Eminescu, mai multe articole denigratoare la adresa poetului, poezia din volumul Levantul, inspirată parțial din poezia lui Eminescu, poema chiuvetei, un text care parodiază poemul Luceafărul.

Criticul Nicolae Manolescu îi acordă lui M. Cărtărescu titlul de „cel mai mare scriitor român” și recunoaște, de exemplu, că în „amplul poem” O seară la operă (din volumul Totul) „poetul pastişează cu mult har erotica românească de la Văcăreşti prin romantici şi moderni la Nichita Stănescu. La noi, o astfel de viziune e cu desăvârşire nouă. Modele străine, Cărtărescu are, T. S. Eliot din Patru Cvartete, Joyce din Ulise sau Ezra Pound din Cantos.” (ib., s.n.).

Așadar, pastișele sunt recunoscute de critic drept poezie..., iar volumul Faruri, vitrine, fotografii, care plagiază cuvânt cu cuvânt un fragment din romanul lui Lawrence Sterne, este premiat de USR… Dar noi trebuie să ne obișnuim cu faptul că în ziua de azi plagiatul nu mai este o rușine: ba dimpotrivă, plagiatul este apreciat de anumiți critici și, mai departe, este premiat de USR și Academia Română.

De altfel, Cărtărescu declară în articolul Cum am devenit poet, din volumul Pururi tânăr, înfășurat în pixeli (1, p. 63), că toată poezia pe care a scris-o din liceu şi până astăzi a fost influenţată şi dominată de anumite modele poetice, că el a făcut întotdeauna poezie în genul poeziei altora: mai precis Cărtărescu ne spune în acest articol că poezia lui a imitat (1) fie „un poet român sau străin”, (2) fie formula poetică a generaţiei optzeci, (3) fie poezia postmodernistă aflată în vogă în America de Nord, drept pentru care creaţia sa în versuri a devenit, în final, optzecist-postmodernistă sau postmodernistă. Şi, ca să întărească şi mai bine modul în care îşi concepe poezia, iată ce declară el în Zen, jurnal 2004-2010 (Humanitas, 2011):

„E oribil să scrii dacă nu vezi deja literele pe pagină, prin hârtia de calc, căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali.”

Sub hârtia de calc a versurilor pe care Mircea Cărtărescu le scrie se văd, așadar, versurile altor poeţi, versuri pe care el le „copiază” (imită) cu bună știință, „căci marii scriitori sunt copişti şi caligrafi, iar cei proşti sunt originali”. Dovada textuală a unui astfel de „mare scriitor” o constituie îndeosebi volumul Levantul, o pastișă dovedită ca atare de către cei mai mulți critici care i-au dat atenție.

În concluzie, poetul care denigrează și pastișează/plagiază poezia lui Eminescu sau alte texte literare se bucură de premiile USR. Iar Academia, care mai ieri, l-a ignorat pe Eminescu, îl premiază acum pe denigratorul și pastișorul poeziei lui Eminescu. Evoluția noastră este vizibilă...

Eseu realizat de VIRGIL DIACONU