UN REGE SUEDEZ LA PITEȘTI

Joi, 25 Ianuarie 2024 07:18

 

După victoriile din 1700 de la Copenhaga și Navara, la începutul Marelui Război Nordic, prin care Danemarca și Rusia au fost scoase din luptă pentru o vreme, regele Carol al XII-lea, al Suediei, nu s-a priceput să tranșeze soarta conflictului în favoarea sa, fiindu-i necesari nu mai puțin de încă 6 ani ca să-l învingă și pe Augustus al II-lea, regele Saxoniei și Poloniei, ultimul combatant rămas în luptă.

În felul acesta, Petru I, țarul Rusiei, a avut un nesperat răgaz să-și reorganizeze armata pe principii moderne, punând bază în special pe o infanterie dotată cu arme de ultimă generație și, în plus, să fondeze orașul Sankt Petersburg în Ingria, chiar pe teritoriu suedez, dobândind astfel un mare capital de imagine.

 

Incitat de aceasta, în 1707, Carol al XII-lea, într-o tentativă de a pune capăt războiului, a dat ordin ca o armată de 44.000 de soldați suedezi să plece spre Vistula, dintr-o bază de atac din Polonia, pentru a ajunge în centrul Rusiei, cu misiune clară: să fie cucerită Moscova. Trecerea Vistulei, însă, a fost posibilă abia la sfârșitul lui decembrie, când apa e înghețată, campania fiind mult întârziată. A cucerit doar Hronda abandonată de ruși, ocupați cu înăbușirea revoltei cazacilor de pe Don, cunoscută sub numele de răscoala lui Bulavin. Înăbușire care a reușit cu sprijinul Hatmanatului Căzăcesc, în frunte cu Ivan Mazepa.

 

În acest timp suedezii, pentru cartiruirea de iarnă, au continuat înaintarea spre zonele Smarhonului și Minskului, însă, pe timpul vremii friguroase, armata suedeză a suferit mult din cauza bolilor epidemice și abia la sfârșitul lui iunie 1708 s-a putut îndrepta spre Smolensk, să facă fuziunea cu cei 2000 de oameni ai generalului Adam Ludwig Lewenhaup, care trebuia să le aducă provizii. Cum întâlnirea nu s-a produs, Carol al XII-lea, în căutarea de grâne și vreme mai bună, s-a întors spre sudul Ucrainei. Aici a constatat că, în vederea obținerii independenței față de Rusia, Mazepa dorea alianța cu el, numai că, hotărârea suedezului de a nu mai înainta spre Moscova, a făcut ca alianța să nu se înfăptuiască efectiv.

Petru I profită de situație și, cu armata de rezerve de la Moscova, îi interceptează pe suedezi la Starodub. La rândul său, cealaltă armată de suedezi, condusă de Adam Ludwig Lewenhaup, în timp ce trecea un râu, este atacată în bătălia de la Lesnaia, fiind pe cale să piardă. Moment în care generalul, în dorința de a se alătura lui Carol al XII-lea fără întârziere, abandonează tunurile, vitele și multe provizii. Ordinul abandonului a revoltat mare parte din soldați. Și altă răzbunare n-au găsit, decât să fure tot alcoolul. După ce Lewenhaup abandonează, într-o pădure, peste 1000 de oșteni beți criță, ajunge, în cele din urmă, la Carol al XII-lea, fără să-i poată prezenta mai mult de 6.000 soldați fără provizii.

Cu ultimele trupe de cazaci, Mazepa pleacă din Baturân spre râul Desna, să negocieze din nou alianța cu suedezii, însă, țarul Petru I află și trimite pe Alexandr Menșicov să distrugă orașul din care plecaseră cazacii. Sunt întreprinse, fără milă, represiuni în tot Hanatul Căzăcesc și Mazepa pierde conducerea cazacilor.

În primăvara următoare a anului 1709, Carol al XII-lea vedea că două treimi din soldații săi muriseră de foame, degerături și alte boli ale iernii, iar din cauza vremii umede, proviziile prafului de pușcă fuseseră afectate, la toate adăugându-se lipsa munițiilor pentru tunuri. Totuși, asediază cetatea Poltava de pe râul Vorskla, organizată de Petru I cu apărare redutabilă.

Aflând de asediu, țarul sosește repede cu un număr mare de kalmâci, nimeni alții decât cei care întrerupseseră liniile de aprovizionare ale armatei suedeze și, după ce la rândul lor forțele moscovite ocupă Siciul Zaporojean, suedezii rămân fără posibilitatea primirii de întăriri.

La începutul luptei Carol al XII-lea avea 20.000 de oșteni, iar Petru I 40.000. Cum regele suedez se mai aflase în asemenea situație, hotărăște să lupte, totuși, numai că, pe data de 17 iunie, pe timpul unei inspecții a avanposturilor suedeze de pe malul râului Vorskla, este rănit la picior și predă comanda mareșalului Carl Gustav Rehnskiold, alături de generalul Ludwig Lewenhaup.

Între timp, cu ajutorul unui fost ofițer cazac trădător, Galagan, armata rusă reușește să distrugă definitiv Siciul Zaporojean și cazacii sunt nevoiți să-și mute centrul mai jos, pe Nipru, suedezii pierzând astfel speranța într-un ajutor căzăcesc.

Bătălia de la Poltava a început în zorii zilei de 28 iunie 1709, când pedestrașii, conduși de generalul Lewenhaup, au încercat să atace de la nord tabăra fortificată Poltava. Printr-un ordin de retragere, înaintarea s-a oprit rapid, pentru că detașamentul suedez, format din 2.600 de ostași, comandat de generalul Roos, ajunsese izolat, încercuit de 4.000 soldați ruși. Se crease o asemenea situație din cauza comunicării slabe dintre suedezi, totul ducând la necunoașterea planului de ansamblu al acțiunii de luptă. Cu peste 1.000 de morți sau răniți și muniție puțină, Roos a fost obligat să se predea, în timp ce mare parte din armata suedeză îl aștepta, fără să știe de înfrângerea lui.

La o vreme, Petru I, în fruntea soldaților săi, a ieșit din tabăra fortificată să formeze două linii în fața a 4.000 de pedestrași suedezi, care, la ordinul generalului Lewenhaup, începuseră înaintarea contra pedestrașilor ruși, în număr de 20.000. Rușii au răspuns cu infernul de proiectile al tunurilor și, când suedezii s-au apropiat la 100 m de ei, au început să tragă cu muschetele. Suedezii au înaintat totuși până la 30 m de liniile rusești și au început șarjările tot cu muschete, după care, ajutați de sulițași, au reușit chiar să împingă pe ruși către tabăra lor.

Pierderile erau grele de ambele părți, dar suedezii au fost chiar pe punctul să câștige bătălia. Și ar fi câștigat-o, dacă cavaleria generalului Cruez ar fi intervenit organizat, la timp. Neprocedând așa, a dat posibilitate liniei ruse, cu flancuri mai mari, să înconjoare pedestrașii suedezi prin flancul drept rus, condus de Menșicov, iar cavaleria rusă, condusă de Bauer a ocolit armata suedeză, pentru organizarea atacului asupra ariergardei. Suedezii, însă, nu mai aveau deja corpuri de armată organizate să se opună rușilor. Grupuri mici de pedestrași rupeau încercuirea să fugă spre sud, în vreme ce restul ostașilor erau copleșiți.

De pe o targă, Carol al XII-lea, văzând înfrângerea armatei sale, a ordonat retragerea și, împreună cu carele de provizii ce le mai avea, s-a retras spre Sud, abandonând asediul Poltavei.

Suedezii de sub comanda lui Lewenhaup, rămași împreună cu forțele cazace, au fost urmăriți de cavaleria regulată rusă, ajutată de 3.000 de kalmâci, până la Nipru, unde, după 3 zile de împotrivire, au capitulat.

În timpul luptelor, rușii au luat mulți prizonieri, pedeapsa pentru ei, nefiind alta decât să muncească la construirea noii cetăți, Sankt Petersburg, ridicată chiar pe un teritoriu care aparținuse Suediei.

Carol al XII-lea, ajutat de Mazepa, cu 1500 de oșteni, fuge spre cetatea Bender (Tighina) lângă granița cu Moldova, cetate controlată de Imperiul Otoman. Regele suedez reușea, astfel, să se refugieze la otomani și, pentru el, începea un exil lung, de 5 ani, până în 1714, când se hotărăște să se întoarcă în țara sa, drumul urmând să fie și prin Țara Românească

De la Dimotika până la Giurgiu, Carol al XII-lea a fost însoțit de o gardă imperială otomană comandată de Mustafa Aga, nimeni altul decât cel care-l ridicase în primăvară, din palatul său de la Mogoșoaia, pe domnul Constantin Brâncoveanu să-l predea Padișahului Înaltei Porți.

Alaiul, format din turci și suedezi, a ajuns la Giurgiu în 24 octombrie, stil vechi și, din însărcinarea noului domn, Ștefan Cantacuzino, în numele său, regele suedez a fost întâmpinat cu onorurile care i se cuveneau, de boierii Drăghici Strâmbeanu și Gligorie Căpitanul, alături de Radu Popescu, autorul ,,Istoriei domnilor Țării Românești dintre 1290-1728”, cronicarul Bălenilor. În plus, domnitorul poruncise ca pe tot traseul prin Țara Românească, regelui suedez să-i fie amenajate conace de popas, iar boierii și cronicarul să-l însoțească tot timpul până la ieșirea din țară.

Regele suedez a fost făcut să-și aducă aminte că și alți români dăduseră ajutor suedezilor, asemenea polcovnicului Sandu Colțea, care, în fruntea unui regiment de voluntari, ridicați de el, puși sub steagul său, luptase alături de suedezi până a fost prins de ruși și dus în taigaua siberiană. Își mai aducea aminte și de adăpostul dat de Constantin Brâncoveanu, o perioadă lungă de timp, unor soldați ai săi, după înfrângerea de la Poltava, care, pe timpul șederii în București, în semn de recunoștință, au vopsind Turnului Colței în roșu heteroclit.

Împreună cu însoțitorii săi de încredere turci, suedezi și boierii Drăghici Strâmbeanu, Gligorie Căpitanul alături de cronicarul Radu Popescu, Carol al XII-lea ajunge în Pitești la 26 octombrie și, după întâmpinarea făcută de ocârmuitorii locali, regele își stabilește tabăra aici.

Găsea un orășel negustoresc cu multe prăvălii și ateliere meșteșugărești, așezat pe o colină, într-o vale fertilă, înconjurată de podgorii. Lângă biserica domnească Sfântul Gheorghe, ctitorie a domnitorului Constantin Șerban, cu pridvor supraetajat, sprijinit pe coloane de cărămidă, descoperea o școală, iar în mijlocul târgului, așezămintele ortodoxe ale Schitului Buliga și Bisericii Sfânta Treime-Beștelei, apropiate unele de altele, care întrețineau o școală de pictură unde uceniceau tineri, ca să ajungă zugravi de biserici.

Însoțit, în special de cronicarul Radu Popescu, regele a dormit la Budeasa, în apropierea Piteștiului, unde i se pregătise conac de popas - conacul boierilor Budișteanu, ridicat de Pană ot Budeasa, un căpitan care luptase în oastea lui Mihai Viteazul.

Cu ziduri trainice, înconjurate de un brâu median, conacul avea intrarea dinspre apus, pe o ușă grea pusă sub un foișor. Scara interioară din lemn sculptat, ducea la etajul odăilor de locuit. Lângă intrare era accesul la pivnițe, una dintre ele boltită cu cărămidă, altele cu tavane din lemn, asemănătoare tavanelor din camere.

Seara – regele, care la numai 18 ani, în 1700, ajungea cu flota suedeză la Copenhaga și debarca în forță, obligând orașul să capituleze, după care obținea marea victorie de la Narva împotriva Danemarcei și Rusiei - privea din foișor spre râul Argeș, în vreme ce cronicarul însoțitor, Radu Popescu, își punea tot felul de întrebări, încercând să deslușească la ce se gândește.

Lămurirea a venit, când, la ceva vreme, în tabăra de la Pitești, a chemat însoțitorii lui turci, suedezi și români, să le spună că a hotărât despărțirea de mulți dintre ei, pe mai departe, fiindu-i de ajuns doar doi. Așa, cei de față, au văzut cum, alături de aleși, Carol al XII-lea, după ce a terminat travestirea, a plecat călare spre trecătoarea Turnu Roșu.

Când le-a venit vestea că regele a trecut prin Câineni, Sibiu, Zalău, Șimleul Silvaniei și, la 31 octombrie 1714 a părăsit teritoriile românești, cei rămași, la 8 noiembrie, au ridicat tabăra de la Pitești.

Articol realizat de VICTOR PANDURU