Dialoguri cu fostul meu elev, Daniel Dragomir

Luni, 04 Iunie 2012 02:00

Sunt profesorul Marin Rădulescu, un om pe care piteştenii îl cunosc fie şi pentru faptul că mulţi mi-au fost elevi.   De data aceasta nu mai propun piteştenilor o lecţie de limba română.  Propun piteştenilor un primar tânăr, bogat şi abilitat suficient prin succesul în afaceri!  Sloganul domnului Daniel Dragomir – „Ţine cu tine!” – m-a convins că acest om ne va fi un aliat de nădejde în viaţa de zi cu zi, nu doar un primar-funcţionar.  Am purtat cu multă plăcere acest dialog cu fostul meu elev, Daniel. Iar acum mă bucur că vi-l pot oferi şi d-voastră cititorilor…

Au câştigat un mandat şi nu mai vor să dea scaunul cu nici un chip…

# De ce, domnule Daniel Dragomir, din afaceri, în politică? Şi de ce tocmai acum? Că parcă...
- Simt, domnule profesor, aluzia la precedentele noastre discuţii, când eu am încercat – desigur, fără să reuşesc – să vă conving că omul de afaceri trebuie să se ţină departe de politică, fiindcă cele două spaţii sunt antagonice... Aşa credeam eu!
# Ţi-am spus, îmi amintesc bine, că această concepţie este o prelungire a tezei iliesciene promovate imediat după 89 şi atât de păguboase pentru democraţia românească, după care politica trebuie s-o facă numai politicienii (evident, cei veniţi din comunism, căci alţii nu erau), iar intelectualii să-şi vadă de activitatea lor. Azi, se ştie că teza aceasta a fost respinsă, avant la lettre, chiar de Marin Preda şi a fost spulberată, definitiv, de Vaklav Havel: şi prin activitatea sa, şi prin discursurile sale, dintre care unul rostit... chiar la Bucureşti. Şi cum s-a întâmplat conversiunea?
- Am renunţat la această concepţie, fiindcă am înţeles că mediul de afaceri şi mediul politic sunt nu doar complementare, ci chiar depind unul de celălalt. Altfel formulând, starea afacerilor este dependentă de starea locuitorilor. Şi starea locuitorilor este dependentă de starea afacerilor. Dar şi fiindcă eu am văzut că primarii din postcomunism au sindromul lipirii definitive de scaun: au câştigat un mandat de primar şi nu mai vor să dea scaunul cu niciun chip. (Or eu ştiu că valoarea unui primariat nu se măsoară cu anii, ci cu împlinirile. Pache Protopopescu, cel mai bun primar al Bucureştiului, a avut această demnitate... doar trei ani!) Şi, când sunt nevoiţi să plece din primărie, ei se lansează imediat în afaceri! Ceea ce mie mi se pare un parcurs inversat. Şi am să dezvolt mai departe această idee...

Un primar bogat nu vine la primărie cu apartamentul şi pleacă de aici cu două-trei vile…

# Şi de unde crezi că vine superioritatea unui primar tânăr, bogat şi abilitat prin succesul în afaceri?
- Un primar tânăr vine cu o altă viziune despre administrarea unui oraş modern şi cu o altă mentalitate despre banul public, el fiind un om al prezentului şi al viitorului. Păi, la vremuri noi, tot oamenii vechi?!? Un primar bogat nu vine la Primărie ca să devină bogat, nu vine cu un apartament la bloc şi pleacă de aici cu două-trei vile, cu sute de mii de euro în conturi şi cu afaceri numeroase şi rentabile plasate pe numele membrilor familiei, rudelor, prietenilor... Iar un primar care a avut succes în afaceri oferă garanţia suficientă că va administra corect şi eficient bugetul Primăriei şi averea comunităţii.
# Stai un pic, căci transgresezi prea uşor şi, poate, forţat din spaţiul afacerilor în spaţiul administraţiei publice. Nu ţi se pare?
- Nu, deloc, fiindcă primariatul este, pe fond, o afacere ca oricare alta, adică o iniţiativă prin care se urmăreşte un profit, nu o pagubă. Singura deosebire, căci există una – iar aceasta este esenţială – este că profitul nu trebuie să fie al primarului şi al acoliţilor săi, ci al Primăriei, adică, direct sau indirect, al cetăţenilor municipiului.

Un primar bun apără bugetul de agresiuni şi îl măreşte, pentru a-l folosi în interesul locuitorilor

# Şi ce înseamnă, în viziunea ta, un primar bun?
- Înseamnă un primar care păstrează şi dezvoltă patrimoniul localităţii, care reuşeşte să mărească bugetul, care apără bugetul de agresiuni şi care, necesarmente, îl foloseşte numai în interesul locuitorilor. Iar activitatea unui astfel de primar nu poate fi decât transparentă, căci acel primar nu are ce ascunde de ochiul public...
# Ce ofertă mai bună ai pentru piteşteni?
- Oferta mea nu este doar superioară calitativ, ci este o ofertă sincronă cu epoca noastră, în care un oraş mare trebuie să fie o constelaţie de oraşe mici (recte, cartiere) care dispun de toate serviciile şi facilităţile, astfel încât cetăţeanul din cutare cartier mărginaş să nu fie nevoit să vină în centru pentru a-şi rezolva o problemă, de orice natură ar fi ea... Într-o asemenea abordare, este posibil ca, într-un anumit cartier, să existe o oportunitate culturală sau economică pe care n-o poţi găsi în centru. Centrul să rămână o zonă simbolică, pentru promenada săptămânală sau lunară, pentru o piaţă publică mare, pentru un eveniment cultural de excepţie.  Spuneţi-mi mie, de pildă, în ce cartier există o piaţă publică? Păi cum poate exista un orăşel fără o piaţă publică, fără acel spaţiu al democraţiei, al culturii, al educaţiei şi chiar al politicii?! De ce un eveniment cultural emblematic, precum „Simfonia lalelelor”, se desfăşoară mereu în zona centrală?! De ce Pomul de Crăciun şi Orăşelul copiilor se amenajează numai în Centru? De ce părinţii din toate cartierele vin cu copiii în Expo-parc? Simplu: din lipsă de viziune şi din lipsa dotărilor cartierale esenţiale. De aceea, îmi propun ca, după 4 sau cel mult 8 ani, Piteştiul să fie un oraş european veritabil: potent economic, curat şi sănătos, adică ecologic, sigur, cultural, şi, peste toate, frumos şi cu o personalitate pregnantă.  Fără tristele expoziţii de gunoi de la tomberoane, fără străzi cu şanţuri săpate a doua zi după aşezarea covorului asfaltic şi fără bordurile schimbate la foc automat, fără pavelele roşcate din zona centrală, fără haitele de maidanezi, fără autoturismele staţionate sau parcate pe unde poate fiecare, fără grădiniţe şi şcoli lipsite de spaţiile necesare sau cu clădiri nereabilitate...  Dar un oraş cu mijloace de transport în comun moderne, cu spaţii verzi peste norma europeană de suprafaţă pe cap de locuitor şi, deci, cu un aer respirabil,  cu unităţi de învăţământ ce dispun de spaţii suficiente şi moderne, cu filarmonică ce are „casă”, nu stă cu chirie, cu operă sau cu operetă, cu un parc natural precum cel al Craiovei, cu grădină botanică... Şi, de ce nu, cu o cantină a săracilor, fiindcă şi ei sunt cetăţeni ai Piteştiului! Sigur că bomboana de pe coliva peisajului urbanistic central, clădirea Bibliotecii Judeţene, aflată în topul kitsch-ului urbanistic din România, este foarte greu de restilizat la exterior. Dar nu imposibil, căci iată că Bucureştiul a recuperat inspirat, prin „reîmbrăcare”, o clădire similară: cea a Teatrului Naţional!

Prof. Marin Rădulescu