TITUS DUNKA - UN CAVALER AL LIBERTĂȚII

Miercuri, 13 Martie 2024 19:31

 

La 14 octombrie 1903, murea la Pitești, unde ajunsese administrator de spital, unul dintre cei mai aventuroși români trăitori în secolul 19, nimeni altul decât inginerul Titus Dunka, cel care, în momentele de răscruce ale europenilor acelui secol, vreme de douăzeci de ani, alergase fără să pregete, acolo unde libertatea și forțele progresiste erau amenințate, simțindu-se solidar cu acestea.

Și-a descris singur viața - memoriile fiindu-i găsite și studiate de Tiberiu Avramescu, memorii care nu pot să te ducă decât la admirația față de un cavaler rătăcitor pe drumurile libertății în momente cruciale din istoria Europei secolului al XIX-lea.

 

Cuprins devreme de pasiunea pentru cariera militară a familiei sale, Titus Dunka întrerupe, la 1859, studiile la Academia Mihăileană din Iași și intră voluntar în Batalionul I de geniu, comandat de maiorul P. Donici, ajungând sergent major, peste un an, când avea doar 15 ani și jumătate. Numai că, în ianuarie 1862, batalionul se desființează. Părăsește, atunci, Iașul natal și pleacă la Neapole, unde începe studiul matematicii, însă, cucerit de ideile marelui revoluționar italian Giseppe Mazzini, activează în cercurile unde se dezbăteau ideile progresiste ale secolului.

 

Îl avea exemplu chiar pe fratele său mai mare, Nicolae Dunka, intrat în rândurile celor ,,o mie” de voluntari ai lui Giusepe Garibaldi, după ce își făcuse ucenicia armelor în cadrul trupelor austriece la Regimentul 4 husari și ajunsese sublocotenent. Participant la campania de înfăptuire a unității naționale italiene, în bătăliile de la Calatafimi și Capua, Nicolae este rănit, însă, apreciindu-i devotamentul, Garibaldi îi conferă gradul de căpitan.

Cum în SUA începuseră luptele împotriva sclaviei, Nicolae Dunka se simte atras de acestea și, în 1862 pleacă acolo, înrolându-se în armatele Nordului, sub comanda generalului Fremont. Deși era un căpitan tânăr, ajunge totuși membru de stat-major, până când, la numai 25 de ani, în bătălia de la Cross Keys (statul Virginia) din iunie 1862, este ucis de două gloanțe ale sudiștilor. Spre cinstire, nordiștii îl înmormântează cu onoruri, chiar în curtea bisericii din localitate.

Tânărul sublocotenent Titus Dunka luptă, în sudul Italiei, alături de legiunea maghiară, în bătăliile sângeroase din Calabria și Basilicata

Călcând pe urmele fratelui său prin Italia, în 1862, Titus Dunka părăsește Neapole și pleacă la Torino, unde generalul român Magheru, alături de ofițerul Mălinescu, fratele lui Vasile Mălinescu, revoluționar și ministru sub Cuza, puneau la cale, încă din 1861, înființarea unei legiuni de voluntari români. Spre dezamăgirea lui, legiunea română nu ia ființă și Titus Dunka este nevoit să se înroleze în legiunea maghiară, în care servise și fratele său, o legiune care, după ce luptase alături de Garibaldi, la sfârșitul anului 1860, se organizase ca armată auxiliară a regelui Victor Emanuel. Era vremea în care revoluționarii maghiari, în frunte cu Kossuth, dar nu numai ei, visau la victoria italienilor, aliați cu ungurii, slavii și românii, împotriva Imperiului habsburgic.

Tânărul sublocotenent Titus Dunka luptă, în sudul Italiei, alături de legiunea maghiară, în bătăliile sângeroase din Calabria și Basilicata, împotriva rămășițelor armatei Bourbonilor și briganzilor, după care, în 1863, pleacă pe insula Caprera, să fie prezentat lui Giuseppe Garibaldi. La finalul întrevederii, marele unificator al Italiei îl îndeamnă să plece clandestin în Galiția, aflată sub ocupație austriacă, alături de alți camarazi interesați în orice mișcare revoluționară apărută în apropierea Austriei.

Așa ajunge Titus Dunka, împreună cu ofițerul Mălinescu, să se alăture unor cete de revoluționari străini, care se organizau pentru luptă, să treacă granița în ajutorul Poloniei răsculată împotriva stăpânirii țariste.

Titus Dunca luptă, timp de nouă luni, alături de răsculații polonezi, cunoscând pe generalii L. Mieroslawski, Marian Langiewicz, garibaldian, liderul insurecției și J. Bosak-Hauke, toți apreciind, în mod lăudabil, curajul tânărului român, ajuns ,,poruncznik” (locotenent) în armata guvernului național polonez.

În octombrie 1864, pe timpul luptelor de la Miehow, Titus Dunka este rănit la picior. Se vindecă abia la începutul anului 1865, la Lemberg (Lvovul de azi), unde află că, sub presiunea armatelor țariste, răscoala poloneză a fost înfrântă și relativa îngăduință austriacă față de revoluționarii din Galiția s-a sfârșit.

Se proclamă starea de asediu, iar unul dintre conducătorii revoluției poloneze, prințul Adam Sapieha, la cererea guvernului țarist, este arestat și întemnițat în palatul Curții criminale din Lemberg, sub acuzația de adept al independenței Galiției față de Austria.

După ce se consideră necesară evadarea prințului, Titus Dunka este ales să facă parte din grupul celor cinci polonezi, conduși de avocatul Javorski, care urmau să acționeze pentru scăparea reținutului, la nevoie, pentru ajutor, fiind pregătiți și 200 revoluționari gata de luptă.

Tânărul român a fost însărcinat să păzească una din porțile Curții criminale, iar dacă se dădea alarma, să ucidă, imediat, santinela, aceeași misiune având-o un maior, Dolnicki, la cealaltă poartă.

Era o noapte friguroasă de februarie, în care ninsoarea deasă i-a înlesnit studentului Zainczkowski pătrunderea în curtea palatului Curții criminale și, mai departe, până în holul principal. Ajuns acolo, a forțat fereastra prin care prințul Sapieha a ieșit, după care, îmbrăcat în mantaua studentului, a trecut neobservat pe lângă santinelă.

Afară, pentru a induce în eroare urmăritorii, trase de câte patru cai, trei trăsuri au plecat în direcții diferite, cea cu prințul Adam Sapieha îndreptându-se spre granița cu România.

Titus Dunka reușește să evadeze, împreună cu trei dintre camarazii săi, și trece pe la Sirăuți granița în România

Cu toate că în noaptea evadării s-au operat zeci de arestări, Titus Dunka și tovarășii săi au scăpat, totuși, a doua zi reușind să ajungă la Cracovia, în intenția să treacă în Imperiul țarist, numai că la Sandomir (Sandomierz), o patrulă austriacă de husari îi arestează pe 4 martie 1864 și sunt aduși înapoi la Cracovia și închiși în fortăreața veche din mijlocul orașului.

La doar patru zile, nu fără pericole, fiind în pragul morții după ce a sărit, de pe turla unei biserici, în șanțul cu apă care înconjura fortăreața, Titus Dunka reușește să evadeze, împreună cu trei dintre camarazii săi, și trece pe la Sirăuți granița în România. Ajuns în București, din ordinul ministrului de justiție, datorat protestelor austriece și rusești, este arestat împreună cu alți camarazi unguri, polonezi și austrieci.

Prințul Sapieha, sosit deja la București, vizitează pe Alexandru Ioan Cuza, să-i ceară sprijin, după care, știind cine era unul din salvatorii săi, merge la Sofia Dunka să-i mulțumească pentru actul de curaj al fiului său, asigurând-o că se va întreprinde tot ce este cu putință pentru eliberarea lui și a camarazilor săi străini.

Rezultatul este că, la începutul lunii mai, printr-o acțiune secretă, de care turcii nu erau străini, însoțit de un căpitan de călărași, Titus Dunka ajunge la Giurgiu și, de acolo, este trecut într-o barcă la Rusciuk (Ruse). Ajunge, astfel, pentru scurtă vreme, în Turcia, salariat la calea ferată, însărcinat cu măsurători, de unde pleacă în Egipt să lucreze ca inginer la construcția Canalului de Suez.

La începutul anului 1866, chemat de C. A. Rosetti ,,binefăcătorul și idolul vieții” lui, cum îl numea, Titus Dunka vine în apusul Europei și se pune la dispoziția mai multor comitete revoluționare, precum cel al irlandezilor, condus de James Stephens, prins de englezi și încarcerat, dar evadat spectaculos, grupul irlandezului militând pentru obținerea independenței Irlandei față de Anglia.

Aflând că James Stephens urma să ajungă la Victor Hugo, exilat voluntar încă din 1855 pe insula engleză Guernsey, din Marea Mânecii, în apropierea coastelor Franței (insula fiind locul de naștere al Mariei Grant, soția lui C. A. Rosetti) Titus Dunka, în dorința de a-i spune marelui scriitor francez multe despre realitatea românească, îl roagă pe irlandez să-l prezinte acestuia.

După discuția tainică, dintre Victor Hugo și Stephens, în care, pe durata a câteva ore, cei doi au discutat situația din Irlanda, la dejun, cunoscutul scriitor s-a interesat și de situația din Principatele Unite, după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, de la care trecuseră doar trei luni. La finalul întrevederii, Victor Hugo oferă oaspetelui român următorul autograf: ,,Domnului Titus Dunka. Urmează drumul Libertății. Libertatea este speranța și visul poporului – disperarea și coșmarul tiranilor”.

Pe mai departe, îndemnul este respectat întocmai, pentru că anul 1866 a fost marcat, în istoria Europei, de evenimente capitale, datorate spiritelor în fierbere, care puneau stăpânire pe vechiul continent din Spania până în Grecia, în dorința afirmării ființelor naționale și, Titus Dunka, tânăr de doar 21 ani, nerăbdător să-și dovedească implicarea, pleacă din Franța în Italia, cucerit de apelurile patetice lansate de pe insula Caprera de Giuseppe Garibaldi, prin care chema italienii să se înroleze în trupele de eliberare națională. Când legiunea maghiară se alătură, din nou, trupelor italiene, Titus Dunka intră în rândurile acesteia și, după o discuție între Garibaldi cu Mazzini, primește însărcinarea ca împreună cu șase ofițeri garibaldieni să ajungă în România, pentru formarea unei armate de voluntari - asemănătoare aceleia create de Garibaldi – pentru a trece munții în Transilvania.

Mazzini insista asupra mai vechii sale idei ca italienii împreună cu slavii, românii și ungurii să pornească lupta împotriva Imperiului austriac, care odată prăbușit ar fi oferit posibilitatea creării unor state libere pe principiul naționalităților. În același timp, Garibaldi plănuia atacarea Austriei prin Dalmația în vederea apropierii cât mai repede de Ungaria. În cazul în care evoluția războiului era lentă, se preconiza intervenția română în Transilvania.

La București, în același timp cu Titus Dunka, sosește și generalul maghiar din emigrație Turr, având asupra sa recomandarea semnată de Garibaldi: ,,Caprera, 4 iunie 1866. Iubitului meu Rosetti. Generalul Turr, fratele meu de arme, vine la voi. Eu, ți-l recomand și sunt al d-tale, G. Garibaldi”.

A avut sarcina să organizeze recrutarea voluntarilor moldoveni, la Focșani și Râmnicu Sărat, timp de o lună

Cum ideea creării unei armate de voluntari români fusese lansată de Dumitru Brătianu în ziarul ,,Românul” încă din 24-26 aprilie 1866 și în Monitorul – jurnal oficial al Principatelor Unite, la 9/12 iunie se anunța formarea unui corp de 10000 voluntari sub comanda generalului Magheru – cunoscutul revoluționar de la 1848 - Titus Dunka, ofițerii garibaldieni și generalul maghiar Turr, găsesc un mediu prielnic pentru formarea în România a unui corp de armată, unul dintre adepți nefiind altul decât Ștefan Dunka tatăl tânărului revoluționar, care adresează o scrisoare aceluiași ziar ,,Românul” condus de C. A. Rosetti. Amintind de fiul său Nicolae, căzut în războiul civil american, Ștefan Dunka își manifesta hotărârea să intre în rândul acestei formațiuni patriotice, cu toate că depășise 50 de ani, mai ales că ideea de a-și sluji țara o avea și al doilea fiu al său, Titus, ,,voluntar espert” care luptase în ,,campania polonezilor, în contra oprimatorilor libertății lor”.

Din partea generalului Magheru, Titus Dunka a avut sarcina să organizeze recrutarea voluntarilor moldoveni, la Focșani și Râmnicu Sărat, timp de o lună, reușind să strângă mulți voluntari, 500 dintre ei primind uniforme, renumitele ,,spențere” roșii garibaldiene, aduse din Italia.

La începutul lunii iulie 1866, la Sadova, trupele austriece suferă o înfrângere zdrobitoare din partea armatei Prusiei, și cum această victorie făcea inutilă o intervenție din răsărit, formarea armatei de voluntari români a fost sistată tacit.

Aflând că, în Italia, trupele regale italiene au fost înfrânte de austrieci, iar flota italiană se îndrepta spre dezastru, Titus Dunka cere, generalului Magheru și generalului Ion Ghica, ministrul de război, îngăduința să se întoarcă în Italia în vederea alăturării la voluntarii garibaldieni, neînvinși încă. Alături de ei, ia parte la bătălia de la Bezzecca, din 21 iulie, împotriva Austriei, dar, în timpul înfruntării este rănit la picior. Garibaldi îl îmbrățișează și-l distinge cu decorația ,,Valoarea militară”, urmată de urcarea în gradul de căpitan, în timpul ceremoniei spunând: ,,Pentru iubitul Titus, demnul frate a lui Nicolae”.

La 12 august 1866 se încheie armistițiul cu Austria și, o perioadă de trei luni, Titus Dunca este pelegrin în Italia, până la 22 octombrie 1866, când în hotelul ,,Brun” din Bologna, întâlnește pe bătrânul revoluționar maghiar Kossuth cu care poartă o discuție, în timpul căreia acesta se arată îngrijorat de înțelegerea dintre maghiari și austrieci (care doar peste un an va duce la apariția dualismului austro-ungar) înțelegere pe care o considera neavenită și, drept urmare, se adresează: ,,No, domnule căpitan Dunka, să rupem cartea dușmăniei noastre, să ne spălăm și unii și alții mâinile de sângele de la 1848 și să ne îmbrățișăm ca frații pentru viitor...”

Și, între 1870-1071, participă, alături de ,,sora mai mare”, Franța, cum îi plăcea să spună, în războiul franco-prusac

În timpul discuției, Kossuth a apreciat mult pe Golești, dintre oamenii politici români și, la plecare, strângându-i mâna, i-a spus că dorește împăcarea cu românii, dar niciodată cu ,,vulturul cu două capete”, după care a adăugat: ,, Dacă te întorci în țară, spune și la amici, și la neamici că bătrânul Kossuth îi salută”.

Vulturul cu două capete, era stema Imperiului habsburgic.

După ce, se pare, mai participă în toamna lui 1867 la luptele împotriva statului papal conduse de Menotti, fiul lui Garibaldi, și apoi la bătălia de la Monterotondo, (cetate la 22 km de Roma) condusă de însuși Garibaldi, evadat de pe insula Caprera, Titus Dunka este atras de revoluția spaniolă, din septembrie 1868, la care participă, alături de democrații Emilio Castelar și Manuel Ruiz Zorilla, deputatul radical Pi y Margall, generalul Prim y Prats și alți progresiști.

Întors la București, încearcă să ducă o viață liniștită, modestă, din practicarea meseriei de inginer, numai că în Europa s-au auzit din nou tobele războaielor, care-l răscoleau, solicitându-l parcă spre alte câmpuri de bătaie.

Și, între 1870-1071, participă, alături de ,,sora mai mare”, Franța, cum îi plăcea să spună, în războiul franco-prusac, în care Prusia, sprijinită de Confederația Germană de Nord, alături de statele sud- germane Baden, Wurttenberg și Bavaria, ajung la impunătoarea victorie germană soldată cu unificarea Germaniei.

Învins, alături de francezi, se întoarce din nou acasă și participă la războiul pentru independență, din 1877, în timpul căruia are din nou ocazia să întâlnească garibaldieni, voluntarii trimiși de Garibaldi să lupte pentru neatârnarea noastră.

După război, concomitent cu exercitarea profesiei de inginer, editează, scurte perioade, ziarele populare ,,Războiul” și ,,Înainte”, apoi, la peste 20 de ani de la obținerea independenței noastre, în 1898, scrie drama istorică ,,Învingător și învins” cu personaje principale Traian și Decebal, după care continuă cu ,,Balconul lui Victor Hugo” și ,,La sfârșitul meu”, apărute în 1902.

Sfârșitul lui Titus Dunka se săvârșea nu după multă vreme, la Pitești, pe când era administrator de spital, visând la apariția unuia modern, pe care nu a mai avut cum să-l vadă: Spitalul de Adulți Pitești (actualul Centru de Diagnostic) fiind dat în folosință la 3 ani după moartea sa.

Articol realizat de VICTOR PANDURU