SFÂRȘTUL LUI TUDOR VLADIMIRESCU

Joi, 28 Martie 2024 08:27

 

Din nefericire, din cauza potopului de intrigi boierești sau ale eteriștilor, după ce, la 21 martie 1821, ajunsese în București cu cei 25000 de panduri și se proclamase domn prin voința poporului, Tudor Vladimirescu, cu 4000 de panduri, a fost nevoit, la 15 mai 1821, să înceapă retragerea spre Pitești, unde rânduise între 19 ianuarie - 7 martire 1821, centrul de rezistență militară al triunghiului strategic Pitești-Câmpulung-Mușcel-Târgoviște, condus de Simion Mehedințeanu, care avea sub comandă 100 de panduri călări. Între cele două detașamente de panduri, însă, cu viclenie, prin jurământ de credință necinstit, s-au alăturat mulți arnăuți, care, în nădejdea că vina va cădea doar asupra pandurilor, s-au pus pe tot felul de jafuri din vetrele oamenilor întâlnite pe drum.

 

La văzul unor așa grozăvii, Tudor, om de mare curățenie sufletească și simț al dreptății, a poruncit încetarea jafurilor, pedeapsa, în caz de nesupunere nefiind alta decât spânzurarea. Pilda a fost dată repede, cu atârnarea în ștreang a doi flăcăi panduri de douăzeci de ani, care, dintr-o casă de țărani din Bolintin Vale, furaseră două trâmbe de pânză. Luându-se pe mai departe după pornirile păcătoase ale arnăuților de lângă ei, cu nesupunere, unii panduri au jefuit fără frică și, de la Bolintin Vale până la Găiești, Tudor a pedepsit cu moartea douăzeci de tineri panduri, care nu-i mai ascultau ordinele, toți sfârșind în ștreang.

 

Cum nu voia să comande o armată de tâlhari, ajuns la conacul din Golești, din apropierea Piteștilor, după ce și-a pregătit tabăra de luptă, contra turcilor sosiți deja în țară, grija lui Tudor a fost să obțină, în scris, de la toți căpitanii săi, făgăduința că vor răspunde cu viața pentru neorânduielile săvârșite de unii panduri de sub comanda lor, puși pe furat, fără căință, din gospodăriile oamenilor cinstiți.

Alexandru Ipsilanți poruncește arestarea lui Tudor Vladimirescu

Când și-a terminat de scris nizamul, a chemat căpitanii să-l semneze fără cârteală după citire, dar, spre uimirea lui, patru dintre ei n-au vrut să iscălească. Cel mai nesupus a fost tânărul căpitan Ion Urdăreanu, revoltat ca nimeni altul, strigând că este vorba de adevărat păgânism și, vehement, nu și-a pus iscălitura pe nizam, încurajat de căpitanii Ene Enescu, Oarcă și Cuțui. Speriat de amploarea ce ar fi putut să o ia jafurile, într-o - poate - pată de gândire nechibzuită, grăbit să dea altă pildă, Tudor a ordonat spânzurarea tânărului căpitan, frumosul blond, care smintise gândurile multor cocoane din București, cât timp pandurii stătuseră în cartiruirile de acolo și, care, asemenea tatălui său bătrân, îl slujise cu toată credința.

Oarcă și Cuțui, ascunși o vreme și Enescu, iertat la rugămințile celorlalți căpitani, au fost scutiți de spânzurătoare, dar nemulțumirile pandurilor și căpitanilor au crescut și tot mai mulți se lepădau de comandirul lor.

Profitând de revolta căpitanilor, eteristul Hagi Prodan obține de la ei un înscris din care reieșea că nu-l mai vor pe Tudor conducător.

În mâinile lui Alexandru Ipsilanti, aflat aproape cu armata sa de eteriști greci, mai căzuse o scrisoare a lui Tudor către Înalta Poartă, prin care încerca să lămurească pe turci că el și armata pandurilor luptă doar împotriva boierimii din țară. Făcuse asta, în speranța că, aflând tot ce le scria, otomanii nu vor mai trimite oaste mare să înăbușe în sânge răscoala lui, numai că eteriști au deslușit scrisoarea ca fiind una de trădare a alianței cu ei, unii care luptau pentru independența de sub stăpânirea turcească a Greciei, bătrâna Eladă. Fără să creadă o clipă că se înșală, Alexandru Ipsilanți poruncește arestarea lui Tudor Vladimirescu.

A doua zi dimineața, pe 21 mai 1821, când Marele Pandur a ieșit în fața taberei, căpitanii săi l-au înconjurat plini de răzbunare. Dându-și seama că i se pregătește ceva, a hotărât, pripit, să fie dat jos trupul lui Ion Urdăreanu, atârnat pe malul Argeșului într-o salcie, pentru îngropare creștinească cu onoruri militare, numai că, înainte de sfârșitul slujbei, eteriștii l-au împresurat și, cu scrisorile lui către turci, l-au acuzat de trădare. Pandurii și căpitanii lor, supărați pe asprimea lui Tudor, au strigat că nu-l mai vor comandir. Voiau să lupte sub comanda gospodarilor greci Macedonschi și Hagi Prodan, aflați de față.

De trădare, Tudor a fost învinuit până și de eteristul Iordache Olimpiotul, fratele său de cruce, făcut înainte de răscoală, în Biserica Sfântul Sava, într-o vreme când Vladimirescu se afla prin București, să ceară, de la Divan, drepturile bănești neplătite pandurilor săi ca armată nepermanentă chemată să slujească domnia doar la nevoie. Pe atunci, Iordache Olimpiotul era nimeni altul decât șeful gărzii domnitorului fanariot, Alexandru Șuțu, și promisese în ascuns grecilor lui eteriști că-și va ucide stăpânul. Cum n-avusese curaj să o facă, se angajase să lupte pe mai departe ca eterist pentru slobozirea Greciei de sub stăpânirea turcilor, așa cum și Tudor năzuia să o facă pentru Țara Românească. Erau prieteni, de când amândoi, sub comanda generalului Kutuzov, luptaseră, între 1806-1812, în războiul ruso-turc.

În suflete cu dorința comună a scuturării robiei turcești, amândoi au intrat în Biserica Sfântul Sava, să se spovedească înainte de sfânta grijanie și rostirea jurământului frăției de credință într-o luptă sau moarte pentru patria fiecăruia. După grijanie, fiecare a picurat sânge într-un pahar cu vin și, după ce, în fața iconostasului, au sorbit pe rând, au ieșit afară acoperiți de nimbul luminii.

Vremea de atunci, Iordache Olimpiotul a îngropat-o adânc, repede, în uitare; când ajuns în odaia lui Tudor, din Conacul Goleștilor, i-a cerut să-i predea toate armele. Îl părăsea și eI, cu spusa că Alexandru Ipsilanti a dat poruncă să fie dus la Târgoviște, acolo unde Eteria își așezase Cartierul General.

În nădejdea potolirii fierberii pandurilor, căpitanii lor au luat hotărârea să cartiruiască pandurii prin casele din Pitești

Și, sub ochii mulțimii pandurilor care nu-i mai ascultau poruncile, Marele Pandur, legat la mâini, a fost urcat într-o căruță de poștă, împins de un ajutant eterist, care, spre pază, s-a așezat lângă el, liniștit că în spate, suiți în alte patru căruțe, stăteau arnăuți, pe umeri cu sânețe pline de pulberi, pistoale și săbii în teci țintuite.

Spre uimirea multora, convoiul căruțelor de poștă n-a luat-o spre Câmpulung-Mușcel, cum se credea. S-a îndreptat spre Pitești, unde Tudor Vladimirescu a fost închis în casa boierului Iancu Mavrodolu, un grec de-al eteriștilor. Trebuia să petreacă acolo o vreme departe de forfota pandurilor dezamăgiți, care împânzise orașul cu intenții greu de deslușit. În casa boierului Iancu Mavrodolu, Tudor a avut înfruntarea cu Iordache Olimpiotul, căruia i-a replicat hotărât: ,,Vreți să mă omorâți? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămașa morți”.

În nădejdea potolirii fierberii pandurilor, căpitanii lor, în frunte cu Ene Enescu - feciorul unui boier piteștean bătrân și bolnav la pat, care avea prieteșug cu Tudor, încă de pe vremea când luptau amândoi alături de ruși, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812 - în urma unui sfat ținut într-o biserică, au luat hotărârea să cartiruiască pandurii prin casele din Pitești, cu măsura asta fiind de acord și ispravnicul județului, care, de cum a auzit, le-a sărit în ajutor.

La sfatul din biserică luase parte și căpitanul Oarcă, cel spre care se îndreptau gândurile pandurilor să le preia comenduirea și, sub ascultarea lui, forfota s-a domolit în oraș, astfel că, în dimineața zilei de 23 mai 1821, convoiul căruțelor de poștă, cu Marele Pandur arestat, a luat-o spre Câmpulung-Mușcel, pe drumul cunoscut de el încă din anul 1813, când, ca vătaf de plai, se ocupa și cu paza județelor Argeș și Mușcel.

Înainte de intrarea în Câmpulug-Mușcel, cu strigăte de bun sosit, au ieșit înaintea convoiului treizeci de țărani călări, ținând cu tot dinadinsul să se apropie de căpetenia pandurilor pentru a-i mulțumi că în scurta lui domnie scăzuse birul de la 25 la 5 piaștri. De teama năvalei negustorilor și meseriașilor, ajutantul eterist a răspândit zvonul mincinos că slugerul va fi judecat de Divan, înșelăciune care a prins.

Apoi, după un scurt popas de iscodire, convoiul a plecat, pe valea Dâmboviței prin Cetățeni, spre Târgoviște.

Ajuns la marginea fostei capitale a Țării Românești, în batjocură, Tudor a fost urcat călare pe o mârțoagă schiloadă, cu căpăstru vechi și scări de lemn, obligat să-și țină picioarele legate sub burta calului.

Purtat de gloabă pe ulițele târgului, pe lângă biserici, prin fața caselor sărăcăcioase cu grădini mici, dar și a celor boierești cu grădini întinse, a ajuns pe maidanul din fața clopotniței Mitropoliei, unde, într-un fel de bâlci, mișunau mulți târgoveți, amestecați cu arnăuții unei tabere ajunsă în neorânduială, în vreme ce în curtea vechii Mitropolii se ghicea o liniște nedeslușită.

Când Tudor a trecut pe sub poartă și a văzut biserica, s-a oprit să-și facă semnul crucii, după care a fost dus la o chilie din stânga intrării, în timp ce auzea deslușit cum eteriștii îl învinuiau că este valah, înțeles cu turcii, putred de bogat; pentru familia sa, trimițând în Ardeal milioane, iar dacă va fi căutat, în hainele sale, fără doar și poate, vor fi găsiți cusuți galbeni alături de pietre scumpe.

Spre surprinderea lui Tudor, la ceasurile patru după amiază, pentru servit masa, un arnăut l-a scos din chilie, însoțindu-l până la trapeza pardosită cu cărămidă roșie. Ajuns în ea, a intrat într-o îmbulzeală de călugări, nerăbdători să-l vadă prima dată, unii dintre ei, porniți să ajute preotul care aducea talerele pentru servitul oamenilor de seamă, în sinea lui, considerând că are încă în față un domn al Țării Românești.

Căpetenia pandurilor a mâncat puțin, fără să scoată un cuvânt și, la sfârșitul mesei, i-a rugat să intre în biserică. Știa că sfântul locaș văzuse lucruri mari atunci cât a fost mărire în țară. Îl împodobiseră în interior și pe dinafară voievozii cei mai luminați.

După ce s-a închinat în biserică, a cerut să i se îngăduie urcarea în turnul clopotniței și, urmat de un arnăut, s-a suit la clopotele scăldate în lumina asfințitului. Târgoviștea era la picioarele lui, cu vechea Chindie fără ornicul orașului, ca pe vremurile de fală ale scaunului domnesc, când, din vârful turnului ei, răsunau trâmbițe și țimbale, la ceasul mesei, auzite și de cei aflați departe, fără să vadă turnul.

Judecat de niște boieri pământeni decăzuți, alături de eteriști, Tudor a fost închis pe mai departe în turnul clopotniței

Alături, curtea domnească era o dărăpănătură și Tudor și-a îndreptat privirea spre răsărit, să vadă zidurile Mânăstirii Dealu, acolo unde știa că este capul lui Mihai Viteazul. Și-a adus aminte de ce-i zisese odată prietenul său, episcopul Ilarion, care fusese, acolo, stareț ani îndelungați și pretindea că, de multe ori, stătuse de vorbă cu duhul marelui voievod, cel care spusese că ,,De vrei să cunoști viitorul, privește în trecut. Din rădăcină răsare puterea copacului. De vei găsi-o la rădăcină, teamă să nu mai ai. Eu, Mihai sunt rădăcina”. Aducându-și aminte vorbele marelui voievod, Tudor a murmurat fără să-i pese de arnăutul de lângă el: ,,Când voi fi printre morți, mă va înțelege tot neamul meu și pe mine”.

Judecat de niște boieri pământeni decăzuți, alături de eteriști, printre care Geortalogu, unul care jefuise mulți țărani să le ia vitele pentru negoț propriu, Tudor a fost închis pe mai departe în turnul clopotniței, dat în grija lui Vasile Caravia, un bețivan căpetenie eteristă, cunoscut sub porecla ,,monstrul din Galați” după ce măcelărise mulți turci nevinovați, care n-aveau nimic comun cu sistemul otoman opresiv. De cum l-au închis în turnul Mitropoliei, Vasile Caravia a început a-l tortura, și vreme de două zile, l-a chinuit pe Tudor să spună unde-și ascunde averea, convins că avea sume mari de bani dosiți pentru cumpărat arme și muniții.

De teama că, totuși, boierii pământeni din tribunalul măsluit de el, ar putea să-l pună în libertate pe arestat, Alexandru Ipsilanti, până la urmă, a dat poruncă să fie omorât.

Monstrul bețiv, Vasile Caravia, atâta a așteptat. Ajutat de Gherasim Orfanos și Constantin Cavaleropulos, alți nemernici, l-au scos noaptea din Mitropolie, până dincolo de oraș, aproape de râul Dâmbovița, unde ,,monstrul din Galați” l-a împușcat cu pistolul, apoi, toți trei, i-au tăiat capul, l-au ciopârțit și, după hăcuire, bucățile de trup i-au fost aruncate în fântâna părăsită de Geortalogu, săpată de el, la o vreme, pentru udat zarzavaturi.

Așa se sfârșea marele comandir al pandurilor, la doar 41 de ani.

Articol realizat de VICTOR PANDURU