Directorul de la Agricultură, Corneliu (Lulu) Vasilescu, în aventura africană

Miercuri, 22 Mai 2013 16:32

# Un avion ruginit i-a creștinat mai repede decât orice preot român. Cariera de vânător a șefului de la Agricultură a început de foarte mulți ani, ca să aibă o scuză bună să plece de acasă și să se relaxeze alături de gașca de prieteni. Corneliu (Lulu) Vasilescu a participat, de curând, la „reîntâlnirea” de 20 ani cu vechii  „combatanți” alături de care altădată bătea dealurile și pădurile în căutare de fazani, mistreți, etc. Evenimentul a avut loc la Micești și au venit chiar toți vânătorii din  zonă, inclusiv „cel mai tare paznic de vânătoare al tuturor timpurilor”, după cum îl numește Lulu Vasilescu pe Ion Oprescu, zis Borcăneci. Normal că o astfel de întâlnire nu putea să treacă nesemnalizată printr-o poză aniversară, executată de către o mână de deprinsă mai mult cu împușcatul de animale decât de imagini.

”Ne era o frică, de n-am crezut că mai scăpăm cu viață.”

Însă, de departe, până în acest moment, cea mai tare aventură de vânătoare a vieții directorului Vasilescu o reprezintă partida din Africa de Sud. Împreună cu nume grele ale județului, precum omul de afaceri Vali Ioana, șeful Direcției Silvice Argeș, Armand Chiriloiu, primarul din Albota, Ion Dumitru sau omul de afaceri Dan Lazăr, a plecat în aventura vieții lui. Nici prin gând nu avea să realizeze că aventura era, de fapt, ceea ce s-a întâmplat pe drumul care ducea spre domeniul de vânătoare, și nicidecum evenimentul propriu-zis.
După un drum cu avionul de 13-14 ore, București-Kimberley, cu escale la Paris și Johannesburg, călătorie în timpul căreia au reușit să mânânce de două ori, „ca la coasă”, spune cu umor directorul de la Agricultură, au ajuns într-o localitate din Africa de unde nici măcar nu ghiceau că aventura vieții lor avea să înceapă încă din avion, și nu în timp ce împușcau animale. Urcați într-o aeronavă veche și ruginită care s-a desprins cu greu de sol, se uitau cum sunt depășiți lejer de gheparzi în alergare, care, fie vorba între noi,  nu aveau limită de viteză așa cum avea aeronava obosită și cocoșată de supraîncărcarea cu călători, majoritatea cărând după ei papornițe din rafie din care se ițeau niște capete de vietăți: „Mijlocul nostru de transport era un avion vechi, din ăla de i-au trebuit mai multe încercări ca să se desprindă de la sol. Acolo, cursele astea sunt cum sunt cele cu maxi-taxi de la noi. El avea o capacitate de vreo 30 de locuri, dar noi eram peste 100. Și nu știu cum am nimerit noi, mai spre coada avionului. Ieșea un fum, iar de pe locul unde stăteam eu, vedeam pe fereastră o roată ruginită. Ne era o frică, de n-am crezut că mai scăpăm cu viață. Sticluțele cu băutură din avion nu erau suficiente ca să ne mai taie din frică. Aveam la noi o sticlă mare de wishky și, din când în când, ne duceam pe rând după o perdea, în avion, și trăgeam câte un gât serios de băutură. Chiar ziceam, că dacă pune o frână, o să vezi căzând toate sticluțele de băutură goale și ascunse.  La câte un hop, toți se rugau să ajungă întregi jos ca să apuce să spună nevestelor care sunt codurile PIN de la carduri. Eu, care eram cel mai fricos să merg cu avionul, până la urmă am fost cel mai curajos.”, povestește acum, râzând, Lulu Vasilescu.

Miel gătit la un proțap învârtit de bateria de la mașină

Odată ajunși la ferma unde erau cazați, au sărutat pământul Africii și au realizat cum o călătorie de câteva ore cu un avion ruginit i-a creștinat mai repede decât orice preot român. Recolta de vânătoare a fost una impresionantă; în bătaia puștii lor căzând câteva exemplare de antilopă Oryx, Blessbock, Impala, Gnu, porc fagocer. Trofeele le-au fost trimise vânătorilor prin poștă, la șase luni după aventura lor africană. Cea mai impresionantă a fost de rețeta de pregătire a mielului Dorper la proțap: „Mielul este întins pe un fel de grătar, iar capetele sunt prinse pe doi rulmenți. Este băgat într-un tomberon cum sunt cele de gunoi de la noi, dar din acela mare, iar fundul este tăiat. Este acoperit cu un capac. Era așezat deasupra unei gropi în care era jar și în care se arunca jar. Sistemul de învârtire a mielului se făcea cu ajutorul unui dispozitiv cuplat la bateria unei mașini. Între timp, carnea era unsă cu o pană înmuiată într-un sos făcut din tot felul de mirodenii. La final, carnea era tăiată cu două săbii atât de bine ascuțite că doar ce dădeai o dată și tăiai ditamai bucata de carne.” Șederea la ferma care i-a găzduit a fost un alt moment impresionant pentru argeșenii noștri. Fiecare dintre ei a avut un ajutor la vânătroare, un fel de servitor negru, bun la toate. Se pare că aventura africană, în ciuda avionului-rată, n-a făcut decât să-i mobilizeze pe vânătorii argeșeni să-și mai dorească încă un episod. Însă, de data aceasta, se pregătește o ieșire în Namibia, spune directorul de la Agricultură.
Ana Luca