La mulţi ani, Piteşti! 20 mai 1388 – 20 mai 2013. 625 de ani de la prima atestare documentară

Miercuri, 22 Mai 2013 17:32

Luni, de la ora  10.00, la  monumentul „Mircea cel Bătrân” este programat un moment evocator privind „naşterea”  oraşului Piteşti, iar începând cu ora 11.00, la  Primăria Piteşti  are loc o evocare istorică:  “Piteşti, 625 de ani de atestare documentară”. Sunt două momente, poate nu la fel de “incitante” precum spectacolele dedicate Zilelor Piteştiului, dar mult mai interesante, care vor dezvălui celor care nu cunosc întregul trecut al acestui oraş, aspecte interesante ale istoriei urbei noastre.
Iată cîteva repere în timp legate de istoria localităţii! Oraşul-târg Piteşti a fost  atestat documentar la 20 mai 1388, într-un act de danie al domnitorului Mircea cel Bătrân, însă rădăcinile sale se prelungesc mult în istorie. În perioada daco-romană, Piteştiul  a făcut parte din regiunea Moesia Inferior, iar apoi din Dacia Malvensis, de atunci datând numeroase fragmente de zidărie, construcţii, ceramică şi monede, iar  relicvele aparţinând culturii Dridu şi izvoarele numismatice din epoca medievală confirmă teoria potrivit căreia Piteşti practica schimburi economice intense cu lumea sud-dunăreană, îndeosebi cu Imperiul Bizantin. Aici şi-au avut temporar reşedinţa voievozii Basarab cel Tânăr, Mihnea cel Rău şi Vlad cel Tânăr.

Piteştiul a avut curte voievodală

Prin atestarea documentară de la 1388, Piteştiul poate fi considerat, alături de Câmpulung (1300), Curtea de Argeş (1300), Brăila (1350) şi Slatina (1368), unul dintre cele mai vechi târguri. O primă menţiune despre oraşul Piteşti apare în anul 1510. Ea este confirmată ulterior, la 27 august 1582, atunci când se face referire la organizarea orăşenească a comunităţii, conduse de un judeţ şi de 12 pârgari. Între anii 1512 şi 1521, domnitorul Neagoe Basarab construieşte şi la Piteşti curte voievodală, de unde emite numeroase documente.

Biserica Sfântul Gheorghe, ctitorită de domnitorul Constantin Şerban şi doamna Bălaşa

Goleştii, Izvoranii, Cantacuzinii, Craioveştii şi alţi  boieri şi dregători de seamă, în frunte cu domnul Unirii, Mihai Viteazul (1593-1601), au avut proprietăţi la Piteşti. Un nume legendar, care leagă istoria locurilor de perioada domniei lui Mihai Viteazul, este cel al marelui logofăt Ioan Norocea, căsătorit cu Doamna Stanca, fiica lui Mircea Ciobanul (1545-1554, 1558-1559) şi a Doamnei Chiajna, care a deţinut funcţia de reprezentant al Transilvaniei pe lângă Poarta Otomană şi care, după urcarea lui Mihai Viteazul pe tron, a ajuns mare vornic. Vestigii culturale din această perioadă au fost identificate pe lângă Biserica Sfântul Gheorghe, ridicată în 1656 - prima compoziţie supraetajată pe coloane de cărămidă din Ţara Românească - pe lângă Schitul din Trivale - ctitorie a mitropolitului-cărturar Varlaam - şi pe lângă Şcoala de Pictură, la care s-au format Popa Simion din Piteşti (Simion Popescu), Nicolae din Piteşti şi Petre Zugravul.
Există chiar mărturii scrise despre bisericile frumoase de aici, precum şi despre cele 200 de case de orăşeni, cca 1.000 de suflete, a căror privelişte nu-l lasă indiferent pe călător, mărturii ce datează anul 1640,
În anul 1656, domnitorul Constantin Şerban şi doamna sa Bălaşa ctitoresc în miezul oraşului, pe fundaţiile unui mai vechi lăcaş de cult, Biserica Domnească Sfântul Gheorghe.

Dealul Piteştilor, iubit de Constatin Brâncoveanu

Lista numelor care şi-au pus amprenta asupra Piteştilor nu se opreşte aici. Un alt domnitor, reverenţios pomenit de istorie, Constatin Brâncoveanu, construieşte case la Piteşti şi petrece, alături de curtenii săi, luni de toamnă îmbelşugată, în cuprinsul viilor prospere, pe care le deţinea pe Dealul Piteştilor şi al Goleştilor.

În 1791, Piteştiul era „un târguşor cu opt biserici”

Cu timpul, aşezarea capătă o importanţă din ce în ce mai mare. Hrisoavele vremii vorbesc despre existenţa, în 1746, a şapte-opt biserici la Piteşti. În 1780, numărul locuitorilor este estimat la 1.250, iar cel al caselor la 250. În anul 1791, despre Piteşti se pomeneşte ca fiind „un târguşor cu opt biserici, o mânăstire, mai multe case boiereşti şi locuinţele ispravnicilor de district”. Catagrafia negustorească şi fiscală din 1824 consemnează 1.011 familii, cca. 700 de case şi aproximativ 5.000 de locuitori. În anul 1831, se exercitau 47 de profesiuni, iar, în 1832, datele statistice repartizate teritorial stabileau numărul caselor de locuit la 773, pe cel al mahalalelor la 14, al cartierelor la patru, al tăbăcăriilor la cinci, în vreme ce animalele însemnau 1.000 de capete, toate acestea aflate în gospodărirea a 4.000 de locuitori.

Începutul epocii moderne este legat de numele lui Tudor Vladimirescu

Târgul, graţie prezenţei sale strategice în triunghiul Piteşti-Câmpulung-Muscel-Târgovişte,era considerat, la începutul epocii moderne,  centrul prezumtiv al rezistenţei revoluţionare. Tabăra militară în care Tudor Vladimirescu şi-a aflat sfârşitul este astăzi Muzeul Goleşti. După 1821, s-au creat condiţii pentru creşterea producţiei meşteşugăreşti şi pentru susţinerea acumulării de capitaluri. Existau, în anul 1845, o „fabrică” de pălării, una de săpun, două de piele, una de tutun şi încă una de preşuri şi rogojini, unde lucrau mai mulţi muncitori şi ţărani. Au fost amenajate şi modernizate şosele precum Piteşti-Bucureşti şi căi de acces ca Piteşti-Slatina-Craiova şi Piteşti-Câmpulung.

Personalităţi născute la Piteşti

Oraşul Piteşti a jucat un rol activ şi în războiul pentru cucerirea Independenţei de Stat, notabil fiind sacrificiul bravilor săi ostaşi şi voluntari, precum şi cel al personalităţilor de talia medicului Nicolae Codreanu. În Piteşti, între anii 1877-1919, s-au născut oameni de valoare şi recunoaştere naţională - pictorul Rudolf Schweitzer-Cumpăna, dramaturgul Alexandru Kiriţescu, criticul literar şi traducătorul Ion Trivale, omul politic Armand Călinescu, ziaristul şi romancierul Tudor Teodorescu-Branişte, culegătorul de folclor şi interpretul de muzică populară Gheorghe Teodorescu-Zavaidoc etc.
În timpul primului război mondial, tinerii argeşeni au participat la bătăliile tragicelor zile din toamna lui 1916 şi din vara lui 1917, în cadrul regimentelor 4, 28, 44, 68 Infanterie şi 6 Artilerie, Escadronul 3 Călăraşi etc.
În perioada interbelică, la Piteşti s-au născut scriitorii Vlad Muşatescu şi Ion Sălişte. De asemenea, aici şi-au desfăşurat activitatea în acei ani scriitorul Liviu Rebreanu, poetul Ion Pillat, dramaturgul Mihail Sorbul, geograful George Vâlsan, folcloristul Dumitru Udrescu.
În timpul celui de-al doilea război mondial, tinerii piteşteni au contribuit la eliberarea Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, participând astfel la zdrobirea definitivă a armatelor fasciste. Numeroase sunt monumentele funerare din Cimitirul Eroilor, care amintesc de faptele de arme ale concetăţenilor noştri din cel de-al doilea război mondial.

Închisoarea de la Piteşti şi reeducarea prin tortură

După 23 august 1944, armata sovietică „eliberatoare” a impus, regimul de asa-zisă democraţie populară, în frunte cu comuniştii (mai puţini de 1.000 înainte de această dată). Prigoana împotriva elitelor politice, intelectuale, militare ale ţării s-a dezlănţuit în numele noilor valori. I-au căzut victime numeroase personalităţi, închisoarea de la Piteşti fiind considerată unică în felul ei, pentru că a folosit reeducarea prin tortură împotriva tineretului anticomunist, îndeosebi împotriva studenţilor. Valul terorii s-a diminuat după anii ’60, când conducătorii de atunci ai României - Gheorghe Gheorghiu-Dej şi mai apoi Nicolae Ceauşescu - s-au declarat promotorii „comunismului naţionalist”, încercând să minimalizeze influenţa U.R.S.S. şi să cultive în manieră proprie relaţiile cu Vestul.
Înăsprirea regimului comunist din România s-a produs la începutul anilor ’70.  Cenzura, îngrădirea iniţiativei, a libertăţii de exprimare, de informare au contribuit la degradarea civică, la transformarea sistemului social într-un conglomerat, în cadrul căruia indivizii acţionau ca nişte mecanisme, presiunea exercitată asupra lor fiind de natură să anuleze orice ierarhie valorică.
Cu atât mai important apare meritul celor care au muncit, au creat, s-au sacrificat în numele unor „idealuri” pe care nu le înţelegeau şi nu le agreau: profesorii universitari Augustin Z.N. Pop, Gheorghe Vrabie, Ilie Stănculescu, Emil Morţun, Gheorghe Aman, academicienii Şerban Cioculescu, Nicolae Teodorescu, dramaturgul Alexandru Kiriţescu, scriitorii Tudor Teodorescu-Branişte, Vladimir Streinu, Cezar Baltag, Ion Minulescu, Ileana Mălăncioiu, Mihail Diaconescu, Marin Ioniţă, actorii Sebastian Papaiani, Nicolae Dinică, Ileana Focşa, Ion Focşa, Ion Roxin, Ileana Zărnescu, Constatin Zărnescu, Dem Niculescu, Petre Dumitrescu, Sorin Zavulovici, Mirela Busuioc, Luminiţa Borta, artiştii plastici Ion Gh. Vrăneanţu, Sorin Ilfoveanu, Gheorghe Iliescu-Călineşti, Constantin Mosoia, Mircea Bârloiu, Margareta Popescu, Gheorghe Pantelie, Ion Pantilie, Romulus Constantinescu, regizorii Şerban Marinescu, Constantin Dinischiotu, Mircea Plângău, muzicienii Moise Mitulescu, Marius Giura, Emanoil Popescu, Gheorghe Gomoiu, Magdalena Ioan, medicii Constantin Bălăceanu-Stolnici, Vasile Ţiţescu, Cornel Nae, arhitecţii Vladimir Perceag, Valeriu Manu, Eugen Dumitrache, Adrian Mahu, Maria Mulţescu, Alexandru Mulţescu, Nicolae Ernst, istoricii şi muzeografii Nicolae Mihăilescu, Constatin Iliescu, Vasile Novac, Florin Valeriu Dobrinescu, Radu Stancu, fotbalistul Nicolae Dobrin, luptătorii Ion Ghibu şi Mihai Boţilă, iar lista poate continua.

Dinastiile Piteştiului

În istoria fiecărui popor există familii, adevărate dinastii, care marchează decisiv cursul acesteia. De istoria locurilor noastre se leagă numele şi faptele de dreaptă slujire da ţară ale Goleştilor (Dinicu, Alexandru, Nicolae) şi Brătienilor (Ion, Dumitru, Ionel, Vintilă, Dinu, Gheorghe). Acestor mari bărbaţi în cuget şi simţire li se datorează ctitorirea României Moderne, României Mari, României de azi şi de mâine.

La Piteşti a fost înfiinţată Garda Naţională

Revoluţiei de la 1848 este un alt  episod important  in istoria oraşului nostru. La propunerea lui Christian Tell, Piteştiul a făcut parte din zona de apărare a revoluţiei, în cazul unui atac din afară, aici fiind cantonat unul din regimentele generalului Magheru. În localitate, a fost înfiinţată Garda Naţională, care, în scurt timp, a devenit una dintre cele mai puternice unităţi de acest gen de pe teritoriul Ţării Româneşti. Piteşti s-a remarcat ca important promotor al ideilor unioniste. Astfel, în 1848, în Piteşti au avut loc mai multe reprezentaţii teatrale cu spectacolul Trâmbiţa Unirii de C.D. Aricescu. Unirea Principatelor din 1859 a stimulat dezvoltarea tuturor localităţilor ţării. La 13 septembrie 1872, Piteşti s-a transformat într-un nod de cale ferată de însemnătate majoră, ca urmare a faptului că a fost dată în folosinţă calea ferată Piteşti-Bucureşti-Buzău.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Piteştiul avea 15.669 de locuitori

La 19 iunie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a vizitat  Piteştiul, orăşenii i-au prezentat o schiţă sumară a localităţii. Oraşul era împărţit în patru vopsele (culori), avea 1.400 de case, în care locuiau 7.000 de oameni, o şcoală normală în limba română, două şcoli particulare - una germană, cealaltă elină - şi un pension de fete, unde disciplinele de învăţâmânt se studiau în limbile franceză şi germană. Existau, de asemenea, 10 biserici ortodoxe, una armenească, o sinagogă şi un spital cu 30 de paturi. La sfârşitul secolului al XIX-lea, existau deja 58 de străzi, circulate şi locuite de 15.669 de piteşteni.
Atitudine în Argeş