Laura Barbu - de la TV, la filantropie

Luni, 18 Noiembrie 2013 14:07

# Laura,  unul dintre acei oameni care luptă să le facă altora viaţa mai frumoasă. O cunoaşteţi pe Laura, cel mai probabil, din emisiunile pe care, în urmă cu mai mulţi ani, le realiza la unul dintre posturile locale de televiziune. Cei care i-au urmărit, ulterior, cariera, au aflat că, după ce a renunţat la presă, şi-a îndreptat atenţia către copiii cu probleme. Astăzi are  aceleaşi preocupări filantropice, însă canalizate către alte persoane - vârstnicii.
În urmă cu doi ani, vorbeam cu Laura despre munca pe care o face, despre rezultatele avute în slujba micuţilor cu probleme. Acum o  regăsim pe Laura făcând cam aceleaşi lucruri, însă pentru bătrâni…
“O vorba veche spune că cine nu are bătrâni să-şi cumpere. O alta zice că pe bătrâni ca pe nişte părinţi să-i cinsteşti!. Fac parte dintre norocoşii care au avut bunici. Ei m-au crescut în cea mai mare parte a timpului, părinţii fiind prea ocupaţi cu serviciul, ei mi-au dat o educaţie, cu ei am fost prima dată la Biserică, cu ei am fost prima dată într-un concediu, alături de ei petreceam toate vacanţele. Am făcut această introducere mai lungă pentru că, din nefericire, în ultimii ani, a explodat un fenomen pe cât de trist, pe atât de dramatic: mulţi bunici, mulţi bătrâni au ajuns să trăiască pe stradă, din mila noastră, a celor care, în grabă spre serviciu, absorbiţi de grijile de zi cu zi, trecem mai mult nepăsători pe lângă ei. Unii dintre ei nici nu pot să ne privească. Alţii reuşesc să-şi facă acel minim curaj pentru a ne implora dacă nu mila, măcar atenţia. Câţi dintre noi îi vedem? Câţi dintre noi îi auzim? Câţi dintre noi ne gândim la ei? Câţi dintre noi le întindem o mână? Puţini. Mult prea puţini…Faptul că autorităţile ridică neputincioase din umeri la problemele bătrânilor m-a determinat să îmi îndrept atenţia şi spre ei. M-am gândit că, după o viaţă plină de muncă şi sacrificii, unii oameni ajung să îşi trăiască bătrâneţea în altă parte decât în casele lor. Pentru ei, voi demara în curând un proiect care să le uşureze traiul.”, spune Laura.
Ne vorbeşte cu emoţie despre  bunicii săi materni, cei care o ocrotesc, de acolo, de sus, dar şi despre noul  său proiect, cărora li-l dedică.

”Am întâlnit oameni minunaţi, dar şi oameni pentru care viaţă nu are nicio semnificaţie”

# Spune-ne ce ai mai făcut notabil în ultima perioadă?
- Am făcut multe lucruri total diferite dar cu acelaşi substrat. Am continuat să mă implic în acţiuni caritabile, am făcut parte din două campanii electorale (zâmbeşte cu subînţeles …sau cu amărăciune?). Ştiu, veţi spune că asta nu are legătură cu filantropia, cu acei copii cu probleme… Ba da, are o foarte mare legătură! Mulţi însă nu au înţeles asta. Am întâlnit oameni minunaţi, dar şi oameni pentru care viaţă nu are nicio semnificaţie, niciun sens până la vârstă maturităţii târzii…, am scris împreună cu cea mai bună prietenă o carte care a făcut parte din Campania Federaţiei AGROSTAR – “Mănânc  fructe şi legume, trăiesc sănătos pe lume!” am participat la diverse cursuri de formare, de dezvoltare personală şi mă implic într-un amplu proiect pentru persoanele vârstnice. Nu ştiu dacă ţine de superstiţie, dar, nu-mi place să povestesc despre ceva înainte să se întâmple. Pot să spun doar că este un proiect amplu şi că, da, am curajul să mă implic alături de o altă persoană de suflet!
# Într-un interviu mai vechi declarai că te înţelegi  mult mai bine cu „partea masculină”. La fel este şi acum, în proiectele tale?
- Da. Din păcate sau din fericire. Şi viitorul proiect va fi demarat împreună cu o persoană de sex opus. Să spunem că sunt mai loiale şi mai dedicate şi poate nu atât de superficiale. Nu te uită aşa!  Sunt o feministă convinsă, dar în ceea ce priveşte relaţiile interumane şi a partenerilor, în relaţie cu mine, bărbaţii sunt preferaţii!
# De unde ideea acestui proiect?
- Muncind pentru alţii! (râde). De fapt, este un vis … A pornit de la faptul că nimic nu este întâmplător… Mi-am iubit enorm bunicii materni! Din păcate, bunicul meu, omul pe care l-am venerat, s-a stins în ziua în care îl cunoşteam pe soţul meu. E o poveste lungă şi pe alocuri tristă… Şi-a dorit enorm să mă vadă mireasă, dar n-a fost să fie! Soţul meu este aproape identic, fizic dar şi moral, cu bunicul meu. Am atât de multe amintiri cu bunicii mei. Sunt primii care m-au scos din ţară pe vremea “aceea” în concediu, în vacanţă, sunt cei alături de care, într-un IMS şi, apoi ARO (toate tipurile, ultimul ARO 243), am văzut toată România! Sunt cei care, negustori fiind, m-au învăţat preţul banului! (Seara, când venea bunicul, după ce făcuse negustorie, mă punea să număr banii, să-i aşez, să-i fac fişic). Mergeam cu el la târguri, în pieţe, şi vedeam cum negociază şi pentru ultima centimă. Mi-a folosit şi îmi foloseşte şi acum ce am învăţat de la el. Pe bunica am pierdut-o acum 3 ani. Un om fantastic. Deşi avea doar patru clase primare, mi-a făcut, până în clasa a VIII-a,  toate problemele la matematică. A fost unul dintre oamenii fantastici care ar fi trebuit să conducă România. Nu sunt vorbe mari, era de o înţelepciune fantastică! Lua decizii în situaţii limită şi, în plus, şi le asuma! Datorită a bunicilor am ajuns să urmez Liceul Pedagogic – Colegiul Naţional Carol I. N-am să uit niciodată cum povestea că, în anul 1992, în decembrie, pe un ger năprasnic, s-a dus pe jos la 10 km să vorbească cu mama unui profesor de matematică de la liceul respectiv pentru a merge la o testare. Pentru că nu avea pe ce să noteze numărul de telefon, l-a ţinut minte până acasă şi tot drumul a repetat numărul.
Nu i-am dezamăgit niciodată. Singurul regret a fost că bunicul nu m-a văzut mireasă şi nu şi-a văzut strănepoata. Bunica însă a cunoscut-o pe fiica mea. Şi-a dorit mai mult decât mine să am un copil şi având complicaţiile respective, m-a susţinut şi s-a rugat enorm pentru mine.
A murit fulgerător. Nu ştiu dacă am făcut tot ce era omeneşte posibil pentru a o salva. Am vorbit cu toţi marii medici neurochirurgi, nu mi-am asumat însă transportul. N-am putut să-mi asum acele riscuri enorme! Dar ştiu că în acele momente “mă vedea”, mă simţea. A avut patru fete. Dar golul pe care l-a lăsat în inima mea atunci când a plecat nu se compară cu ceea ce au simţit fetele. S-a rupt ceva. De atunci, nimic nu a mai fost la fel.
Atunci am hotărât că voi face ceva pentru “bunici”. Mi-a luat ceva timp să mă apuc să pun în practică  ceea ce mi-am propus. Dar… ştii cum sunt, vreau să fiu “perfectă”!
# Puţină lume îşi mai aminteşte de tine sau te cunoaşte cu adevărat. Şi cred că mulţi se întreabă de ce stăm de vorbă!
- Da, este adevărat. Nu sunt mulţi cei care mă cunosc. Din păcate, mulţi din cei mai buni prieteni au plecat din ţară definitiv. Mulţi nu mă percep ca pe un om care poate, ştie şi face multe lucruri!  Uneori nici eu nu mă descopăr (e o slăbiciune să fac asta). Sunt şi alţii care nu mă iau în serios. Dar atunci când le demonstrez cu fapte că eu nu mă rezum la vorbe, sunt primii care “culeg” roadele. Nu-mi plac aceşti oameni. Da, îţi trebuie timp să mă cunoşti! Uneori (rade) şi eu mă minunez de mine!
# Laura, de ce politică?
- Pentru că este o ramură a filosofiei?... Pentru că îmi plac oamenii şi interacţiunea cu ei, pentru că întotdeauna îţi atingi scopul! Da, politica, făcută “a la carte”, îţi da ca recompensă “cea mai mare satisfacţie”!
# Pe surse, am aflat că ai intrat în politică în 1998. Este adevărat?
- Da. Pe vremea lui Georgiu Gingăraş. Ce vremuri…  Da, atunci eram membru activ. Poate prea activ. Apoi, am devenit doar o unealtă în politică. Fără apartenenţă, doar recurgând la bazele campaniilor electorale. Cam puţini au înţeles asta.
# Ce regreţi? Ceva ce nu ai făcut?
- Nimic. Am făcut tot ce am vrut, când am vrut şi cum am vrut. Poate că am o urmă de regret pentru oamenii care n-au înţeles ce înseamnă de fapt viaţă şi cu ce se mănâncă ea!