Hapurile lui Morizon. Despre un tratament medicamentos „miraculos” din secolul al XIX-lea, în Arhivele Naţionale – Argeş

Luni, 05 Mai 2014 13:50

În câteva dintre documente păstrare la Arhivele Naţionale din judeţul Argeş se  găsesc informaţii despre nişte „hapuri şi prafuri” numite Morizon, care în 1836 erau interzise de la comercializare în Ţara Românească. Medicamentele minune ale lui Morizon nu au adus beneficii reale pentru sănătate, însă s-au bucurat de o mare popularitate, nu datorită recomandărilor medicilor, şi aşa puţini, ci mai degrabă credinţei generale într-un panaceu, mai ales în acele vremuri în care bolile infecţioase făceau ravagii.

Iată ce reiese din documentele secolului  al XIX-lea:
Un anume Hristache Hagi Boiul din Piteşti, care se afla în rândul neguţătorilor braşoveni în anul 1837, „fără încetare ar fi vânzând asemenea hapuri pe la unii alţii”, după cum stă scris într-un documentul de arhivă.
Autoritatea în domeniu de la acea vreme, Comitetul Sănătăţii,  stabilea că „se îngăduieşte măsurata  întrebuinţare a hapurilor Morizon” în Ţara Românească şi se lăsa vânzarea liberă în principatul Moldovei unde acest medicament s-a bucurat de o largă apreciere în rândul boierimii din Iaşi. Mai mult, în Moldova a existat chiar  o popularizare din partea prof. dr. Tolhausen prin editarea la tipografia Mitropoliei, cu aprobarea cenzurii, a unei traduceri pe filieră franceză a cărţii „dumisale Morizon ce au eşit în limba ghermană” cu titlul Instrucţie în scurt de prinţipurile ighieismului sau a sistemii Morizoniane şi de întrebuinţarea doftoriei universale de veghetaluri.
De vânzarea cu patentă a acestor hapuri numite ale lui Morizon  s-a ocupat Tolhausen sau Tolhanieu,  un neamţ protestant din Frankfurt pe Main, care anterior deţinuse funcţia de director la Academia mihăileană din Iaşi (foto 3).  Chiar Consulul Prusiei în Moldova, C.A. Kuch relatează despre aceste hapuri: „Preţul unei cutii ordinare era de şase galbeni şi vânzându-le cu acest preţ, abia dovedea cu expediţia lor muncind de dimineaţă pană în seară. Pe lângă aceasta el conducea în persoană cura persoanelor care întrebuinţau aceste hapuri, aşa că nenumărate trăsuri îl aşteptau dimineaţa să se scoale din pat, pentru a-l conduce pe la casele boiereşti, după ce se urca în una dintr-însele, toate celelalte porneau în caravană după dânsul urmărindu-l în toate părţile. Niciun doctor nu se mai vedea chemat la patul vreunui bolnav, farmaciile şedeau pustii şi cu toţii, medici şi farmacişti, îşi dădeau toate silinţele pentru ca să împiedice pe acest doctor miraculos de a-şi urma meseria.  Aceasta se şi întâmplă, dar numai pe scurt timp. Boierii se duseră în mare număr la Vodă, cerându-i să îngăduie din nou domnului Tolhanieu vinderea hapurilor sale şi libera sa practică în ţară.  Domnul încuviinţă aceasta şi doctorul rămase încă doi ani cu hapurile sale în deplina activitate. Câştigând o avere însemnată, părăsi Moldova şi Valachia şi plecă înapoi în Bavaria”.

Tămăduitoare pentru orice boală

Hapurile amintite  aveau o utilizare universală, despre ele spunându-se că erau folositoare în orice afecţiune, aşa cum rezultă din manuscrisele de la Academia Română, Lămurita prescriere sau povăţuire pentru întrebuinţarea hapurilor lui Morizon la orişice boală) sau Doftoria universală a lui Morizon.
În iulie 1836, în timpul studiilor la Berlin, Mihail Kogălniceanu îi scria mamei sale că „suferă la piept din pricina vremii” şi  că „doftori” nemţi tămăduiau toate bolile doar cu „deosebite burcuturi (ape minerale, n.m.) şi cu feredei (băi, n.m.)”. Mama sa, aflată în Moldova, îi recomanda să folosească cu încredere hapurile lui Morizon care, în mod surprinzător, la Berlin erau foarte puţin cunoscute şi prescrise de medici.

Bolnavul, îndemnat să apeleze la superstiţii

Scriitorul ieşean  Iacob Negruzzi, oferă, la rândul său, câteva informaţii despre acest tratament adesea ineficient care îndemna bolnavul mai degrabă să (re)apeleze la superstiţiile şi leacurile tradiţionale moldoveneşti: „Am întrebuinţat toate mijloacele aşa numite universale: hapuri de Morizon am înghiţit multă vreme, începând cu câte trei pe zi şi ajungând crescendo până la treizeci şi nouă; am băut siropul Pagliano; am făcut tot ce prescriu Holoway, Raspail, Baumscheidt şi contele Mattei. Văzând că aceste mijloace universale bune pentru toţi, mie nu-mi foloseau, m-am întors la curele noastre naţionale, m-am supus la salcie şi fumuri; am făcut descântece cu legătură de ceapă şi spuză; am ars petică; am stins cărbune; am înghiţit inimi de porumb şi rânză de găină neagră; în sfârşit am chemat o babă ţigancă, vestită în descântece ca să mă caute, şi – trebuie s-a mărturisesc, am dat să cetească rugăciuni de către un popă dintr-o mănăstire mică de la munte, despre care auzeam că face minuni”.

Efect…laxativ

Într-o scrisoare din noiembrie 1836 trimisă de vestitul oltean Petrache Poenaru către unchiul său Iordache Otetelişanu din Craiova, se arată că „hapurile lui Morizon” erau folosite şi pentru efectul lor laxativ temporar, însă acestea aveau mai degrabă efecte secundare decât beneficii reale pe termen mai lung: „Grăbesc a înştiinţa d-tale că, după cercetările ce s-au făcut şi aici şi pă alte locuri de lucrarea ce face această doftorie, s-a văzut că, deşi deocamdată se pare a folosi, dar mai la urmă slăbesc stomahul într-atâta încât făr de a lua aceste hapuri sau vreo altă asemenea doftorie tare de curăţenie, omul nu mai poate să dea afară mistuiala […] Eu socotesc neică, că aceste hapuri sunt numai nişte otrăvitoare supstanţe cari întărâtă stomahul şi-l silesc să dea afară ceia ce se coprinde într-însul […] Este însă cunoscut că după noăle înaintări ce a făcut în vremile cele mai după urmă ştiinţa medicinii, s-a găsit că metodul de a se da curăţenii la toate boalele, metod care se întrebuinţează şi până acum de doftorii nemţi cei vechi şi de toţi şarlatanii, este foarte vătămător, atoniseşte stomahul şi paraliceşte toate puterile omului. Aşadar ar fi bine neică, să nu mai iei de aceste hapuri decât când va socoti doftorul să trebuie să iei vreo curăţenie”.

Caragiale, despre hapurile lui Morizon

Chiar în opera lui I.L. Caragiale există o descriere în stilul ironic al scriitorului despre efectul „medicamentului”: „…un fel de furnicătură de nervi foarte neplăcută, - o senzaţie analogă cu efectul ce ţi-l produce dulceaţa de vişine după ce ai luat cu ea multă vreme hapurile lui Morizon”.

Familia Golescu apela cu încredere la medicamentul minune

Atât de apreciate au fost aceste „medicamente”, încât Goleştii, boierii autohtoni muşceleni, le foloseau cu multă încredere după cum reiese din corespondenţa purtată în limba franceză. 
Medicamentele minune ale  lui Morizon nu au adus beneficii reale pentru sănătate, însă s-au bucurat de o popularitate lărgită, nu datorită recomandărilor medicilor şi aşa puţini, ci mai degrabă credinţei generale într-un panaceu, mai ales în acele vremuri în care bolile infecţioase făceau ravagii.
Sursa: Arhivele Naţionale Argeş

Click AICI pentru vizualizare documente