Ruxandra şi Silviu Cotîrleţ, doi artişti uniţi de nevoia de a face ceva ieşit din tipare

Luni, 10 Noiembrie 2014 13:28

# Ea gândeşte în culoare, el gândeşte în formă.

Creaţia, pasiunea pentru nou, conceptual, tematic şi înţeles au adus împreună doi oameni frumoşi  şi talentaţi. Ea make-up artist, el artist al lemnului. Ea uimeşte cu machiaje subtile şi suave ori stranii şi înfiorătoare, ca pentru filmele de groază. El dă viaţă lemnului, ridică troiţe şi decorează interioare. Ruxandra şi Silviu Cotîrleţ sunt doi oameni care se iubesc şi iubesc frumosul.
Pasiunea pe care a avut-o dintotdeauna pentru culoare a determinat-o pe Ruxandra să privească viaţa într-o cheie anume.
“Am privit întâmplările pe care le-am trăit din perspectiva unui om care respiră prin creaţie, trăieşte prin nuanţe şi aşteaptă ca fiecare nouă zi să-i aducă, prin răsărit şi apus, pasteluri, secunde nuanţate în strălucire şi culoare. Am ales să fiu înconjurată de oameni frumoşi, de oameni care să mă inspire, de oameni care să nu mă împiedice să creez”, spune Ruxandra Mache Cotîrleţ.
Ştie că ideile nu vin niciodată întâmplător, ci se leagă de ceea ce trăim, de ceea ce vedem, de ceea ce visăm: “visul meu a fost să devin un om complet, atât. Mi-am dorit nespus să trăiesc prin pasiunea aceasta, să îmi aleg oameni cu care să convieţuiesc armonios şi care să mă determine să gândesc artă. Aşadar, întâmplarea şi probabil destinul mi l-au trimis pe el. De neconceput era pentru mine să găsesc pe cineva care să mă facă să simt că sunt liberă să fac orice îmi imaginez că pot. Undeva, la nivel de subconştient, cred că îmi doream un om care să îmi spună neîncetat că pot, probabil aveam nevoie uneori de o reconfirmare a forţelor pe care le ţineam uneori în stare latentă, aşteptând să iasă la suprafaţă. Mi-a plăcut întotdeauna să cred despre mine că sunt o femeie care poate să facă multe lucruri, şi multe dintre ele bune. Mi-a plăcut să cred că va veni şi ziua în care îmi va sta alături cineva care să-mi spună necontenit că orice aş vrea să fac o să fie cândva realitate, şi acel cineva să aibă şi o putere lăuntrică pregnantă. Un bărbat, căci în afară de familia care te susţine ai nevoie de forţa unui bărbat. Şi dacă acea forţă este, totodată, şi creatoare la rândul ei, cu atât mai bine”, spune Ruxandra.
Pasiunea pentru frumos este cee ce a şi adus-o  lângă Silviu: “L-am întâlnit într-o zi de decembrie, şi prima noastră “cafea” am băut-o în 12 ore care au trecut ca un foşnet. Nu am realizat când a trecut atâta timp. Vorbisem înainte, ştiam că provine dintr-o zona minunată a acestei ţări frumoase şi nedescoperite de mine în totalitate şi ştiam că şi el, la rândul lui, apreciază frumosul şi îl crează în maniera în care ştie s-o facă. M-a stârnit obiceiul locului de unde provenea, căci în zona Rucărului totul era diferit faţă de ce-mi fusese mie dat să văd în zona de câmpie unde am fost născută şi crescută. Au urmat zile în care ne-am văzut, în care am vorbit mult, despre absolut orice ne-a trecut prin cap, în care ne-am povestit lucruri pe care le trăiam separat la vremea respectivă,  lucruri care ne atrăgeau individual, dar parcă simultan cumva încât să ne aducă împreună. Şi îmi aminteam atunci de o prietenă bună care îmi spunea că în momentul în care un bărbat te iubeşte îţi va aduce flori. Nu credeam că există, undeva în zilele noastre, un om care să mai pună preţ pe asemenea gesturi, atât de înseminate pentru noi femeile şi atât de insignifiante pentru bărbaţi. Şi mi-am amintit din nou cuvintele ei prima dată când a venit să-mi cunoască părinţii. Pentru că am întâlnit mai înainte de toate şi de omul pe care îl aşteptăm, un buchet de flori“, povesteşte  Ruxandra.

“Eu mi-am ales că şevalet uman chipuri, el vede un copac şi îl transformă în ceva biblic”

Lumea ei e construită din gesture şi tocmai din acest motiv pune mare prêt pe detalii: în lumea mea, gesturile fac diferenţa, te pot face să simţi mai mult decât ai crezut vreodată că e posibil, să-ţi schimbi mentalitatea, să crezi că e posibil ca această lume agitată, în continuă mişcare şi grabă să se poate opri preţ de o secundă să simtă ceva nou. Cu flori, cu lucruri noi pe care le descoperem din punct de vedere georgrafic, cu pasiunea pentru artă care ne unea, aşa m-a cucerit. Am început să văd în mâinile lui creaţie. Şi îl urmăream cum din materie brută, lemn în stare pură, începea să prelucreze cu atâta grijă şi răbdare, pentru că la final să prindă contur ceva care nu credeam că este posibil să-l creezi în acest mod. Troiţe, foişoare, terase, căruţe rustice, toate acestea îi făceau cinste locului de unde provenea el. Am privit partea artistică a muncii pe care o făcea el. Deşi pentru unii ar fi banal, eu am privit-o tot că pe o artă, greu de conceput şi cu impact fantastic. L-am privit cum făcea  case, cum le decora interioarele, cum lucra migălos la detalii, borduri de lemn, cum lucra în culoare şi în textură brută şi cum o transformă în ceva frumos, plăcut ochiului. Şi da, s-ar putea spune că sunt mulţi care construiesc case, acoperişuri, care finisează interioare şi care lucrează în lemn. Dar dacă ne oprim o secundă şi încercăm să parcurgem ideea în străfundul ei, ajungem la concluzia că tot artă se numeşte ceea ce aduce fericire pe chipul oamenilor. Tot artă se numeşte ceea ce decurge din materiea brută prelucrată cu atâta grijă şi cu atâta înclinare spre un aspect cât mai inedit. Eu gândesc în culoare, el gândeşte în formă. Eu mi-am ales că şevalet uman chipuri, el vede un copac şi îl transformă în ceva biblic, ceva relaxant, sau în ceva frumos şi util”.
Cam în felul acesta frumos a început să se împletească  viaţa Ruxandrei cu cea a lui Silviu: “mai târziu, când deja nu mai avea nevoie de o reconfirmare a sentimentelor mele faţă de el, a c venit o cerere în căsătorie demnă de istorisit peste ani copiilor şi nepoţilor noştri. Am crezut tot timpul că în zilele noastre oamenii nu mai fac lucruri cu sufletul, că sunt atât de prinşi în targeturile lor, în mormanele de documente aruncate dezordonat pe birou, în kilometrajul de la bordul maşinii şi distanţa de parcurs până la următorul ţel, în goana după cumpărături şi traiul de zi cu zi, încât uită să mai simtă şi să deseneze zâmbete pe chipul celor din jurul lor. Şi încă o dată m-am înşelat. Pentru că deşi nu mi-am închipuit niciodată că mă voi căsători cu un Făt-Frumos pe cal alb, nici nu îmi închipuiam vreodată că modul în care voi fi cerută de soţie nu va fi altfel decât banal, sub formă unei discuţii de genul:hai să ne căsătorim anul viitor! Şi, totuşi, într-o zi de august, am plecat într-o plimbare împreună. Ştiam că urmează să vedem Transfăgărăşanul, însă până undeva la Piscul Negru. De acolo s-au schimbat planurile şi mi-a propus să mergem la Bâlea Lac. Nu fusesem niciodată, aşa că încântarea cu care parcurgeam acel drum era cu atât mai mare. Nu am bănuit nici o secundă pentru ce mergeam acolo, am crezut că e o simplă plimbare şi atât. Ajunşi fiind la destinaţie, m-a urcat undeva sus, de unde vedeam deaspura capului paraşutişti iar oamenii erau micuţi, micuţi. Mă stăpânea, aşa, o uimire faţă de ceea ce mi-era dat să văd în faţa ochilor, faţă de ce nu ştiam până atunci că există, faţă de sentimental de suflet plin pe care îl aveam la înălţime. Eram însetată de lucrurile noi pe care le aflam şi de altele pe care vroiam să le aflu. Privirea mea era cumva în toate direcţiile şi, la un moment dat, am întors capul şi am văzut o cutie roşie din catifea pufoasă, în care se află inelul de logodnă. Am avut senzaţia că s-a făcut linişte. Că zumzetul mulţimii de oameni nu se mai auzea. Că zgomotele nu mai erau, că nimic nu se mişca, că secundarul ceasului s-a oprit atunci. Pentru mine timpul a stat în loc atunci. Nu-mi amintesc să fi spus “Da”. Nu-mi amintesc să fi respirat, să fi schiţat vreun alt gest în afară de cel mut de uimire. Am trecut prin toate stările în acele secunde, care au culminat cu un plâns zgomotos. Era cel mai fericit moment din viaţă mea de până atunci. După ce au trecut câteva minute bune am realizat că nu am scos nici un sunet. Am spus “Da” stins şi tremurat, aşa răvăşită cum eram.”
L-a iubit şi mai mult pentru felul în care a cerut-o în căsătorie … pentru că nu s-a amestecat în mulţime, cum îi place Ruxandrei să spună, pentru că nu i-a fost teamă să facă un gest memorabil, pentru că a avut curajul să ţină în taină acest lucru şi să pregătească momentul amănunţit:  “Atât de inedit, atât de neobişnuit. Atât de important pentru mine, şi pentru ceea ce urmă să vină. Nu m-aş fi căsătorit niciodată cu un om lipsit de simţire. Nu mi-aş fi dorit să împart fiecare moment în viaţă mea cu un bărbat care să nu-mi înţeleagă nevoia de altceva. Cu un om care să creadă că e suficient să ne unim destinele, să procreem, fără să ne îngrijim mai întâi de sufletele noastre. A fost, este şi va fi întotdeauna important pentru mine ca omul ce-mi stă alături să creeze momente. Inedite, memorabile şi făcute din bucăţi de artă cumva. Nu-mi place instinctul de turmă. Nu-mi doresc să mă amestec în mulţime si să nu fac diferenţa prin ceva. Şi chiar dacă masculinitatea exacerbată le dictează uneori bărbaţilor să nu fie sensibili şi atenţi cu învelişul sensibil al sufletului femeilor, nu un astfel de bărbat mi-aş fi dorit lângă mine”.
La un an după logodnă şi-au unit destinele în faţă oamenilor şi a lui Dumnezeu. “Două verighete, două suflete şi o singură viaţă petrecută împreună suntem de atunci. A fost o zi plănuită de amândoi în cel mai mic detaliu. Pentru că ne-am gândit să fie ceva diferit, să îmbinăm tradiţionalul cu ineditul, ne-am ales o tema pentru ziua nunţii şi am organizat împreună fiecare detaliu în conformitate cu acea tema. Alături de o buni prieteni care ne-au înţeles nevoia de “altceva”, am muncit pentru un rezultat care să le transmită celor prezenţi ideea că nunta tradiţional românească poate avea şi un înţeles. Aşadar, tema marină aleasă ne-a ghidat spre invitaţii cu scoici şi steluţe de mare, spre mărturii cu scoici, spre boluri cu peşti care decorau mesele în locul florilor, cu decoraţiuni făcute acasă din sticle, nisip colorat, coşuleţe pentru flori cu acelaşi specific, etc. Din nou revin la ideea că trebuie să fii pe aceeaşi lungime de unde cu jumătatea ta, că să poţi crea un tot unitar care să aibă un înţeles. Şi ideile care vin din ambele părţi sau măcar sunt suţinute de cealaltă parte întotdeauna au impact dublu asupra publicului”  mai spune Ruxandra.

O nuntă artistică

“Ne-am ales pentru dansul mirilor o melodie grecească foarte grea, însă coregrafa noastră Mirabela Petrişor a muncit cot la cot cu noi să reuşim să ducem la bun sfârşit acel dans diferit. Din nou, am apreciat munca pe care a depus-o pentru ca rezultatul să fie unul memorabil. Am reuşit împreună să gândim, să creăm şi să parcurgem şi acea zi. Aşa cum vom reuşi să creăm multe altele, împreună. Pentru că asta ne uneşte. Creaţia, pasiunea pentru nou, conceptual, tematic şi înţeles”, explică Ruxandra.

Împreună cu soţul său, Silviu,  realizează tablouri decorative de toamnă…Gândesc împreună cum să decoreze spaţii, îşi inteleg unul celuilat nevoia de a face ceva ieşit din tipare şi astfel convieţuiesc  artistic şi armonios.