Barajul Vidraru, în presa vremii şi-n amintirile martorilor săi activi

Luni, 23 Februarie 2015 00:00

# Se spune că Barajul Vidraru a fost construit ca un moft al lui Gh. Gheorghiu Dej,  deşi mulţi recunosc că era absolută nevoie de el # Cea mai spectaculoasă construcţie ridicată în Argeş, ar putea rămâne pentru noi de singura  de acest fel

Ar mai fi posibilă, astăzi, o construcţie precum cea de la Vidraru? Mulţi spun că nu! La nivelul anului 1966, amenajarea Vidraru a costat 1,47 miliarde lei, iar investiţia a fost amortizată în 28 de ani. O lucrare similară ar costa azi aproape 500 de milioane de euro. Şi chiar dacă s-ar găsi o alocare la nivelul acestei sume,  lucrarea s-ar lovi, prin efectele  calculate a se produce asupra microclimatului,  de o legislaţie a mediului care ar face-o, oricum, imposibilă.

”Pe șantier, tehnica înaintată, metodele moderne de lucru, mijloacele mecanice contribuie la obținerea unui ritm înalt de execuție. Turnarea betoanelor se face în cofraje metalice, ceea ce contribuie la obținerea unei productivități superioare cu 20%  față de metoda clasică. Constructorii intensifică întrecerea socialistă pentru a realiza acest important obiectiv hidroenergetic la termenele prevăzute și chiar mai devreme”, scria ziarul Scânteia din 10 aprilie 1965
Erau 5 ani de la demararea lucrărilor la un proiect de pionierat: cel mai mare baraj în arc din România, care, la inaugurare, avea se se situeze în primele cinci baraje în arc din Europa, cu o înălțime de 166,6 de metri.

Cum s-a pus în aplicare visul lui Gheorghe Gheorghiu Dej

Cu ce eforturi şi sacrificii s-a realizat măreţul edificiu, e greu de imaginat. Puţini ştiu că la acea vreme a fost nevoie de inundarea unei suprafațe de aproape 600 de hectare, un aspect care, la demararea lucrărilor, în 1961 nu se luase, în totalitate, în considerare. Un singur scop conta  atunci: punerea în aplicare a visul liderului comunist Gheorghe Gheorghiu Dej, care voia cu orice preţ o hidrocentrală uriaşă pe râul Argeș - după cum spun martorii acelor vremuri.

Trei sferturi de milion de metri cubi de pământ excavaţi

Numai  dacă vorbim de pregătirea terenului  pentru fundație, printr-un tratament de suprafață realizat prin curățarea, spălarea și suflarea cu aer a rocii și plombarea fisurilor, și unul de adâncime, cu  injecții de legătură și consolidare ne facem o idee despre ce a însemnat această lucrare în timpul căreia s-au excavat aproape trei sferturi de milion de metri cubi de pământ. Au urmat 5 ani de muncă titanică şi un obiectiv cu adevărat impresionant.

Presa vremii consemna nu doar amploarea lucrării, ci şi obligatoriile depăşiri ale planului

”Oamenii din adâncuri și cei care înalță la Cheile Argeșului pieptul arcuit al barajului de la Vidraru, într-un cuvânt constructorii hidrocentralei, au trăit bucuria unui important eveniment – străpungerea, cu 40 de zile mai devreme față de prevederile planului, a tronsonului Cetățuia – Aref al galeriei de fugă. Pe aici, apele Argeșului ieșite din turbinele centralei subterane sunt conduse din nou în albia râului, după călătoria lor sub munte. Dialogurile purtate acolo, la peste 100 de metri sub albia Argeșului , se strecurau prin rocă într-o parte și în cealaltă, ajungând la mineri ca un ecou îndepărtat. De luni și luni de zile se apropiau unii de ceilalți metru cu metru; învingând izvoarele subterane, tăria pietrei și presiunea uriașă a muntelui, minerii pregăteau ziua străpungerii uneia din verigile importante ale lanțului de tunele din galeria de fugă a apelor.”  titra, pe 20 februarie 1965 ziarul Scânteia.

… şi a apărut Lacul Vidraru

Barajul a fost umplut la capacitate abia în luna decembrie 1965, când a luat naştere Lacul de Acumulare Vidraru - 870 de hectare, 14 km lungime şi 2,2 km  lăţime (în zona Valea Lupului, Călugărița.
“Undeva în corpul barajului, porți grele de metal taie într-o clipa panglica argintie a Argeșului. Încet-încet, albia bătrânului râu seacă. În spatele barajului, apele izbesc în clocot pieptul puternic al marelui stăvilar. Așa a început, cu zece zile înainte de termen, formarea unui nou lac artificial de aproape o jumătate de miliard de metri cubi de apă. Constructorii au fost felicitați de Emil Drăgănescu, ministrul energiei electrice, și de tovarășul Petre Duminică, prim-secretar al Comitetului Regional Argeș al Partidului Comunist Român. Pentru construirea barajului de la Vidraru s-au folosit agregate de mare capacitate, o fabrică automată pentru prepararea betoanelor, cu instalații de răcire, precum și puternice macarale și funiculare”, scria, pe 15 martie 1966, ziarul Scânteia.

Centrala subterană, la peste 100  de metri sub nivelul râului

În 1966 era gata şi hidrocentrala (cu o stație subterană la 103-104 metri sub nivelul răului), denumită până în 1989 Gheorghe Gheorghiu-Dej, deşi liderul comunist ce i-a dat numele n-a mai apucat s-o şi vadă în funcţiune, pentru că a murit cu un an  înainte de inaugurarea  făcută, la 9 decembrie 1966, de Nicolae Ceauşescu.

Eugen Valeriu Pop: “A fost o lucrare deosebit de grea, un pionierat”

Eugen Valeriu Pop,  fost ministru al Mediului în Guvernul Petre Roman este unul dintre cei care, în urmă cu 50 de ani puneau  umărul la realizarea  obiectivului ce avea să devină unul de importanţă strategică pentru sistemul energetic românesc.
“Amenajarea Vidraru a fost o lucrare deosebit de grea, un pionierat, fiindcă era prima dată în România când se construia o aducţiune aeriană, pe un viaduct, acolo, la Valea lui Stan, şi se realiza prima centrală subterană din ţară. Proiectanţii şi supervizorii acestei lucrări, prof. Radu Prişcu, prof. Cristea Mateescu etc. erau părinţii hidrotehnicii româneşti, iar emoţiile cele mai mari ne încercau pe noi inginerii tineri, în faţa acestor oameni.  Echipele de oameni care au lucrat  la Vidraru - în condiţii deosebit de grele - au reuşit, iată,  punerea în practică a unui concept modern, ce a permis captarea apelor dintr-un bazin hidrografic cu o suprafaţă de peste 700 de kmp”,  povesteşte Valeriu Eugen Pop, care în urmă cu o jumătate de secol, era un tânăr inginer ce conducea o echipă la aducţiunea principală.
Nu înţelegea atunci adevărata valoare a muncii depuse acolo: “Ne-am dat seama de cât de importantă  a fost munca noastră abia  la sfârşit, când totul a fost pus în funcţiune, când mai marii ţării - Nicolae Ceauşescu, Maurer, Groza au venit şi au tăiat panglica. Şi chiar dacă pe noi nu ne băga nimeni în seamă, ni se umplea inima de bucurie, fiindcă realizam în acele clipe cât de importantă a fost munca fiecăruia dintre noi”, mărturiseşte Valeriu Eugen Pop.
Cristina Stancu