Scriitorul şi speologul Gabriel Cazan: ”Numai tâmpiţii colecţionează flori de mină!”

Luni, 23 Martie 2015 00:00

# “Niciodată o stalagmită nu va arată într-o vitrină, lângă farfurii, sticle de wisky, sau ţigări, la fel cum arată acolo, în universul ei, în peştera....” , mai spune acesta.

Speoligia şi literatura, două domenii atât de diferite unul de altul, care inspiră pasiuni mai mult decât puternice! Vii! În cazul lui Gabriel Cazan, şi unul şi celălalt, deopotrivă, pentru că le-a îmbrățișat pe amândouă, la modul cel mai profund.

“A muşcat speologia din mine. Şi i-a plăcut!... Iar mie cu mult mai mult...”

A descoperit speologia în anii studenţiei, iar impactul a fost covârşitor . “Eram student şi montagnard. Mergeam mereu la munte, adică chiuleam de la facultate, mama nu ştia, şi mergeam cu prietenii la Dâmbovicioara, mai ales la sfârşit de săptămână. Pe vremea aia nu erau week-enduri. Ne cazasem, adică ne pusesem cortul lângă Peştera Dâmbovicioara. Pusesem la foc tuciul, apă la fiert, mălaiul, deschisesem conservele şi aşteptam să se coacă mămăliga. Era seară. Stăteam de vorbă, beam o vodcă şi fumam, când am auzit din spatele nostru: ,,morrrrrrrrrrrrr”. Şi acum mă întreb cum am ajuns în câteva secunde sus, în peştera care era închisă cu un gard. Dacă cineva ne-ar fi văzut cum l-am sărit, sigur ne-ar fi luat la atletism!... Nu mai fusesem până atunci într-o peşteră. Deşi veneam de mult timp în Cheile Dâmbovicioarei, nu intrasem niciodată în ea s-o vizitez. Aveam la mine un chibrit, o lumânare (şi acum mă întreb cum de o aveam în buzunar) şi sticlă de vodcă (de asta nu mă întreb de ce-o aveam, pentru că era prea bună, Zubrowka cu pai, ca s-o las ursului). Atunci, pentru prima oară a muşcat speologia din mine. Şi i-a plăcut!... Iar mie cu mult mai mult...  Aşa a început totul.  Apoi, când am terminat facultatea, am înfiinţat clubul de speologie Speleopit 600 care există şi astăzi. Nu este la fel de puternic ca acum apropae 30 de ani, dar există. Şi asta este foarte important pentru mine.”, a mărturisit, pentru Atitudine în Argeş, Gabriel Cazan.
De amintit că Speleopit 600, clubul înfiinţat la iniţiativa lui Gabriel Cazan, funcţionează din 1987

“Cea mai frumoasă evadare din lumea reală”

Iubeşte, admiră şi respectă florile de mină şi niciodată nu s-a gândit să le transforme în trofee. “Numai tâmpiţii colecţionează flori de mină!... Părerea mea...Noi, speologii, mergem să vedem, furăm doar fotografii... Niciodată o stalagmită nu va arata într-o vitrină, lângă farfurii, sticle de whisky, sau ţigări, la fel cum arată acolo, în universul ei, în peşteră.... În vitrină este o piatră fără valoare, în peşteră ea este o floare...  Speologia înseamnă pentru mine cea mai frumoasă evadare din lumea reală pe care mi-a dat-o Dumnezeu...  Plec în expediţii de câte ori am ocazia şi nu plouă afară...”

Despre cea mai frumoasă peşteră prin care a trecut

“Cea mai frumoasă peştera pe care am vizitat-o? Hm! Grea întrebare... Am văzut de trei ori Peştera Postojna, din Slovenia, şi nu m-am săturat.  Am vizitat Peştera Ekaterina din Cehia şi acolo am făcut cele mai frumoase poze de peşteri pe care le am în colecţia mea. Am văzut Peştera Vântului din ţara noastră şi nu-mi ies din cap uriaşele Meandre ale lui Racovitza. Şi aş mai putea adăuga Peştera din Dealul Posadei de la noi din judeţ sau Peştera Dobretsi din Munţii Piatra Craiului cu cele mai mari anemolite, (stalagtite curbe) din ţară”, mai spune  Gabriel Cazan.  S-a bucurat de toate aceste  minunăţii alături de alţi speologi pasionaţi, dar a simţit nevoia să împartă această bucurie şi cu soţia sa, actiţa Luminiţa Borta şi fiica,  Ania Cazan, cea care le-a moştenit dragostea pentru frumos, ea însăşi scriitoare şi pasionată de artă: “Toată familia am intrat în Pestere Haan sur Lesse din Belgia: Ania era în căruţ, Luminiţa în sandale cu toc, iar eu în cipici de cârpă...”
Iar cine spune că aceasă pasiune n-are nimic de-a face cu literatura, se înşeală. Dovadă, cel mai recent roman allu Gabriel Cazan despe…viaţă “Ikiru”

De ce „Ikiru”? Pentru că „Ikiru” înseamnă „A trăi”...

Cel mai recent volum  al lui Gabriel Cazan, abia ieşit din tipar, a opta sa carte, „Ikiru“, este o ficţiune inspirată din atitudinea, caracterul și personalitatea demnă a japonezilor.
„«Why you give me 20 EURO», «Why you give me 20 EURO?» Cam așa continua să mă întrebe un indian, căruia i-am propus să-i cumpăr două șepci pe care el le vindea cu 15 EURO bucata, iar eu, provenind din țările balcanice unde negocierea este pe primul loc în negustorie, îi ofeream doar 20 EURO... Pentru asta nu înțelegea de ce gândeam eu așa, pentru că el venea dintr-o țară și se afla într-o alta unde nu se știe ce este «tocmeala»... La fel mă întrebam și eu de ce nu acceptă și de ce nu mă înțelege?! Mă aflam în Barcelona... bulverdul La Rambla, vestita piață La Boqueria, portul, mulțimea turiștilor, podul care leagă portul de „Maremagnum”, mall-ul de pe apă, nebunia din magazine și din Piața Catalunyei și mă întrebam, ca și indianul căruia îi cerusem să-mi vândă două șepci la preț redus, dacă un străin, care nu ar ști ce înseamnă Barcelona, care nu ar ști nicio limbă străină în afara celei materne, ajuns din întâmplare în celebrul oraș catalan, cum s-ar descurca el acolo? Și mi-am imaginat ca acel necunoscut să fie japonez. De ce? Poate pentru că obiceiurile, limba și scrierea poporului din Țara Soarelui Răsare, n-au nimic în comun cu cele europene și că mereu am apreciat atitudinea, caracterul și personalitatea japonezilor, care în istoria lor au trecut prin foarte multe încercări dificile, dovedind că nimic nu-i înspăimântă și că indiferent cât de grele sunt acestea, vor continua să străbată vremurile fără ca nimic să-I sperie.De ce Ikiru? Pentru că Ikiru înseamnă  a trăi”, explică Gabriel Cazan.
Cristina Stancu