Adriana Jinga bloggerița zăpăstristă care ne descrețește frunțile cu cel mai reușit umor

Luni, 11 Mai 2015 22:30

# ”La început am suspectat like-urile celor apropiaţi că fiind rezultat al prieteniei, apoi am realizat că le place. Când i-am văzut lăcrimînd de râs în faţa calculatorului, am ştiut că sunt pe drumul bun!”

A absolvit Dreptul, a făcut televiziune; este, de 13 ani, PR-ul Casei de Asigurări de Sănătate Argeş.  Adriana Jinga are o familie reușită și o pasiune nestăvilită,  scrisul. Este bloggeriță desăvârșită și-n plus zâmbește mult, iubește simplitatea, liniştea, mirosul florilor de mai și multe, multe, alte lucruri simple. Emană bucurie, căldură și candoare și este un prieten de nădejde pentru toți cei care  i-au căutat și înțeles firea sensibilă.

# Eşti o bloggeriţă nu doar talentată, ci şi foarte activă. De când pasiunea aceasta?
- Da, sunt bloggeriţă, dar nu pot spune că sunt talentată. Doar scriu. Şi nu scriu academic, cu brizbrizuri, ci, pe repede înainte, în funcţie de ce simt, de ce-mi trece prin cap. Asta e partea bună a unui blog. Nu te sprijini în tipare, şi nici nu stai cu spaima că-ţi stau în coaste criticii. Te desfăşori după cum vrea creierul tău. Recunosc că am fost urmărită de tentaţia blogului mult timp, dar m-am urnit greu, că io-s tăuroaică. Şi, într-o zi m-am hotărât. Blogul ăsta este un blog cadou. Pentru micuţele mele care, într-o zi, îl vor citi, probabil, cap-coadă. Bine, nu e nevoie de blog că să îmi spună că au o mama “nebună” şi zăpăcită. De asta m-am proprietarit. M-am cadorisit, singură, cu o stradă: www.zapastrit.eu. Am inventat personaje cu calităţi, defecte, virtuţi şi le-am dat drumul “prin curte” şi pe uliţă, cum se spune. La început nu credeam că va citi cineva. Prietenii au venit primii la cafea, apoi prietenii prietenilor şi, uite, aşa, am continuat să scriu. Nu puteam să las garda jos, aaa, penelul. Şi-mi place. Îmi place să evadez în spaţiul ăsta. Îmi place să scriu şi să îmi las liberă imaginaţia. Nu aş scrie dacă nu aş avea o imaginaţie atât de bogată. Nu scriu mereu. Nu-mi reuşeşte când sunt tristă. Fac o pauză, cât să-mi umplu plămânii cu aer, apoi, când îmi echilibrez karma, zenu’ şi feng shuiu’, mă reapuc de scris. Uneori, îmi vine câte o idée în noapte. Dacă nu o scriu atunci, îşi pierde din esenţă. De fapt, o pierd definitiv. Dimineaţă scriu cu totul altceva.
# Ce te inspiră să scrii, ce teme preferi? Cum e feedback-ul de la cititorii tăi?
- Mă inspiră orice şi mă ajută mult imaginaţia. Cred că de asta scriu. Nu mai am loc în sertarele din cap şi le mai depozitez şi pe aici. Scriu despre orice, dar cel mai aproape de suflet îmi sunt sunt textele cu umor. Cred că mi se trage de la jumătatea oltenească. Cât despre feedback ce pot spune?! La început am suspectat like-urile celor apropiaţi că fiind rezultat al prieteniei, apoi am realizat că le place. Când i-am văzut lăcrimînd de râs în faţă calculatorului am ştiut că sunt pe drumul bun.
# Ce-ţi place? Ce nu-ţi place? Ce pasiuni ai? Care sunt lucrurile care te fac fericită?
- Ce îmi place? Îmi place să...zâmbesc, îmi place soarele, îmi place natura şi tot rostul lumii. Îmi place simplitatea, recunoştinţa, liniştea, mirosul florilor de mai, bucuria şi gesturile pruncilor, râsul sănătos al bătrânilor de la sat, mâinile întinse, ajutorul, verile şi marea, destinaţiile lumii. Multe îmi plac. Multe le descopăr în timp.
Nu-mi place... neputinţa oamenilor, tristeţea pe care o văd, uneori, în ochii lor, nu-mi place boala, nu-mi place că nu pot face mai mult, pentru mine şi cei din jur, răutăţile gratuite (pe cele din furie le mai scuz), datul cu părerea, insistenţa, infatuarea, cafeaua simplă, frigul.
Nu am hobby-uri şi nici hobiți. Am înclinaţii, plăceri ca tot omul. Cei care cred că nu au niciun talent, se înşeală. Înseamnă că nu l-au descoperit. Suntem croiţi frumos, cu iubire. Avem un potenţial mental şi sufletesc, fantastic. Aşadar, nu vorbesc despre hobby-uri, ci despre ceea ce fac cu drag. Zăpăstresc. Bucătăresc. Prăjituresc, mai exact. Dansez şi cânt. Când am descoperit pantofii cu toc ai mamei şi rujul roşu, m-am şi imaginat jucând în filme. Ce fetiţă nu-şi doreşte să devină actriţa? Sau prinţesă? În ideea asta am făcut o şcoală de muzică. Şi am dovedit şi cursurile de balet. Să fie! Şi le folosesc. La petreceri, că nu am ajuns actriţă (dar am satisfacţia că fetiţa cea mare îmi va salva, onorabil, visul). În rest, citesc, grădinăresc, călătoresc, răsfăţ două zăpăcite mici…Sunt un om simplu, cu cea mai tare meserie de pe pământ: sunt mamă! Lucrurile care mă fac fericită? Multe. Pornind de la un zâmbet. Apoi..liniştea, armonia, simplitatea, nimicurile, gesturile frumoase, cuvintele, râsul sănătos.
# Ce reprezintă familia pentru tine, cât timp îi aloci?
- Ceea ce reprezintă pentru fiecare. Încerc să fiu prezentă cât pot şi cum pot (aici includ şi pisica şi căţelul şi caprele, că nu am purcel).
# Lumea te mai ştie şi ca pe unul dintre cei mai talentaţi jurnalişti ai Argeşului. De ce ai renunţat la televiziune şi pentru ce?
- Ohhh, nuu, nu e chiar aşa. De fapt, eu sunt la temelie, jurist, că tot aud întrebarea: ce eşti la bază? Am absolvit o Facultate de ştiinţe juridice, însă patima asta, a scrisului, o am din clasa a doua. Drept-ul nu a fost opţiunea mea. Am optat, la terminarea liceului, pentru Relaţii Publice, dar am picat, cu brio, după ce am rupt cărţile un an întreg. În presă am ajuns după ce am terminat Ştiinţe Juridice, dintr-o întâmplare (deşi nimic nu e întâmplător) şi am lucrat ani buni până nu mi-a mai intrat burtica, cu o minune de şapte luni, sub pupitrul de ştiri. După naştere, m-am retras din presă (nu definitiv) pentru a lucra într-o instituţie de stat ca purtător de cuvânt. Sunt PR-ul Casei de Asigurări de Sănătate Argeş de peste 13 ani.
# Și o întrebare pe care toți  cei care te citim ne-o punem: când vor vedea lumina tiparului scrierile tale?
- Nu ştiu când voi publica. Am dorinţa asta în suflet de ceva vreme. La început, nu m-am crezut vrednică pentru tipar. Scriam ca să nu-mi umplu sertarele minţii cu atâtea idei, însă o parte din cititori m-au întrebat de ce nu public. Şi, am îndrăznit să visez. Poate va veni şi acel moment. Toate la timpul lor. Pentru moment sunt mulţumită că oamenii zâmbesc sau râd, în funcţie de caz, citind ceea ce scriu şi pentru mine reprezintă o mare realizare. O împlinire. Şi, zâmbesc la rândul meu.

***

Io fusei pe aci, da’ îmi văzui de treaba mea

– Mă, frăţică, în general, omu’ vorbeşte ca să nu tacă, mă înțelegi? Un fel de: să vorbească şi nea Ion, că ie şi iel om!
Cum dai de un necaz, cum încep toţi să-şi dea cu presupusu’ de parcă, peste noapte, ar fi dovedit toata colecţia de psihanaliză.
Poa’ sa fie într-un rahat mai mare ca tine, dar în momentul în care “telenovela ta” are un scenariu mai grozav ca al lui, te face vedetă peste noapte. Şi, le spune şi altora. Că empatizează şi-l doare. Îl doare durerea ta. Rău. Atât de rău, încât nu poate să o ţină în el. Şi nu trece cu nimic. Nici cu rachiu, nici cu pălinca de la naşii de cununie. Nici cu bere.
Şi, atunci, povesteşte (mă, saracu’, ce-a dat peste el!) Apoi, te scoate la terapie (că, oricum, nu are ce face acasă). Şi, începe cu sfaturile. Bazate pe viaţa lui, trecutul lui, bagajul genetic, arborele genealogic, postările lui Poptamaş, rezultatul CT şi RMN. După caz. Zici că experienţa lui de viaţă e adevăr universal valabil şi ţine loc de Biblie necenzurată-n Vatican. După ce-i spui grupa sanguină şi Ph-ul, dă din cap, aşa, a cinci sute de cărţi citite în ultimul an, a nemulţumire şi durere, şi…începe să te toace. Mărunţel. Zici că e teatru radiofonic. Tu, bun simţ, inimă curată, şapte ani de acasă, il asculţi. Şi taci. Dacă ai curaj, după şase  terapii (căci nu se prinde din prima), intri direct pe schemă. Cipralex. Biiine, dacă ai sânge în instalaţie, i-o retezi scurt:
-Mă, frăţică, tu mănânci praz pe inima goală, adică, imediat ce faci ochi?
-Nu!
-De ce?
-Nu-mi place si nu-mi pică bine!
– Rău faci! Ţine-n loc colesterolul, tratează toate bolile, inclusiv ciupercile şi scaieţii intestinali. Deci, nu mănânci?
-Nu! şi, se strâmbă de zici că-i spui de compot de guvizi şi dulceaţă de stridii.
-Cum nu-ţi place, mă? Io mănânc cu şuncă, şi-mi pică bine. Văru’-mio mănâncă pâine unsă cu gem, aşa, de un dejt, peste care pune brânză. De capră. Şi geme. De plăcere. Eu vomit numa la idée. Da’, pen’că mi-e drag de el, zâmbesc. Îi văd ochii în cap cum îi licăre de plăcere şi parcă mă satur eu. Că-ţi zisei: îl iubesc! Şi, dacă-l iubesc, înseamnă că-l accept.
Deci, dacă ăsta nu mănâncă ce mănânc io, de ce tre’ să mă raportez io la valorile, ideile, regulile şi credinta lui? De ce, mă? Mănâncă mai multă leurdă ca mine? Da, i le respect pe toate, da’ nu suport să mi le bage pe gât. Io-s sensibil la amigdale. Intră greu. Rumeg şi înghit ce e în asentiment. Aşa că… de ce nu m-aş conduce eu după ceea simt și judec eu? De ce mi-a pus Dumnezeu creier în cutia asta craniană? Dacă nu vroia să judec, punea muşcate roşii şi rânjeam, ca prostu’, toată ziua. Da’ mi-a pus şi minte şi emoţie. Plâng şi râd. Şi caut. Şi mă desăvârşesc cum ştiu şi cum pot. Pentru că vreau eu. E alegerea mea. Nu m-a trimis de mână pe lume, nici cu Trifu, nici cu Dodel, nici cu Marghioala lui Coţofan. M-a trimis singur şi mi-a zis să fiu fericit. Aşa că, ăsta e destinul meu.
Dacă el consideră că fericirea lui vine din altă parte, de ce, pana mea, pune stăpânire pe viaţa mea? Mai mult, mă dă exemplu de “aşa nu!” Ce ştie el, mă, despre mine? Ce ştie despre trăirile mele, temerile mele, greutăţile şi demonii mei? Nu ştie. Şi, atunci, de ce vorbeşte el pentru mine? De ce mă judecă şi îmi dă exemplu de cum să trăieşti şi cum să nu? Viaţa lui seamănă cu a mea? Nu. Trebuie să îi port eu pantalonii? Nu! Nu mi se potrivesc. Atunci, refuz. Refuz să îi ascult “sfaturile preţioase”. Îl respect, îl accept, îl iubesc ca om din divin şi gata. Îi doresc tot binele şi “îl sfătuiesc” să îşi vadă de evoluţia lui. În lumină. De gândurile, preferinţele, valorile, sistemul, credinţa, concepţia, visul, realitatea, dorinţa şi plăcerile lui. Şi să mă accepte. Cu căderile mele. Şi, să se bucure. Pentru reuşitele mele. Dacă poate. Dacă nu, să intre în post sau regim. De relaş.
-Mă, ăl bătrân, al meu, spunea aşa: dacă poţi ajuta cu mâinile, fă-o! Cu un zâmbet, fă-o! Da’ la cuvinte, ai grijă! Cu Cuvântul s-a făcut lumina. Are mare greutate. Şi, nu judeca! Nu ai tu niciun drept!
Şi dacă, şi pe criminal, îl rabdă Dumnezeu, cum poţi tu să îi conteşti lui Dumnezeu decizia? Că asta faci, tu, judecând. Nu ai niciun drept! Dumnezeu iubeşte discreţia şi Iubeşte, mă. Iubeşte cu o Iubire pe care nu o poţi înţelege şi nu o vei înţelege dacă nu te laşi dezgolit. Să te laşi dezgolit de toate şi să îţi deschizi inima. Şi, în momentul ala: Bum! Tot universul intră în inima ta. Citit io într-o carte.
Aşa că, de aia zic: io fusei pă aci, citii, zâmbii, trimisei drag, în gând, da’ nu ma băgai în viaţa niminui. Dacă putui să ajut, ajutai. În rest, îmi văzui de treaba mea.
Adriana Jinga http://zapastrit.eu