Rupţi de realitate...

Miercuri, 09 Martie 2011 22:46

Adrian Vasiliu.
Am citit undeva acum câteva minute că ne-a trecut glonţul pe la ureche. Aşa spunea premierul Emil Boc, explicând la televiziunea naţională cum a reuşit guvernul pe care domnia sa îl conduce, cu binecuvântarea şefului său de la Cotroceni, să ne salveze dintr-o situaţie extrem de gravă, din punct de vedere economic. El povestea, fără să-i tresară vreun muşchi pe faţă, că a„simţit criza în 2010 la Palatul Victoria poate mai aspru şi mai acut ca orice român”! Moment în care sunt convins că mulţi dintre cei care urmăreau programul televiziunii publice au simţit o nevoie aproape maladivă de a da de pământ cu televizorul. Şi aveau perfectă dreptate, pentru că  era normal să le sară ţandăra când auzeau ditamai premierul, care se plimbă numai cu maşini de lux, proprietatea statului, evident, care nu pare a fi prea prost hrănit şi nici prea prost îmbrăcat, lamentându-se că el a simţit criza mai aspru decât oricine. Adică pe el l-a lovit criza mai rău decât pe amărâtul acela de profesor debutant care ia şase milioane de lei brut, şi mai rău decât pe pensionarul care îşi dă toată pensia pe medicamente, şi mai rău decât pe şomerul care nu mai ia nici măcar ajutor de şomaj. Cât să fii de rupt de realităţile care te înconjoară pentru a spune acest lucru? Şi nu e numai problema domnului Boc, pe care mulţi îl căinează pentru suferinţele pe care i le provoacă preşedintele Băsescu şi nerecunoscătorii din PDL, fără să se gândească la faptul că nimeni nu l-a obligat să fie prim ministru. Nu s-a dus nimeni să-i pună pistolul la tâmplă ca să fie prim ministru, mai ales pe vreme de criză. El a vrut, pentru a avea mai multă putere, deşi acum se plânge că lumea nu înţelege sacrificiile sale de guvernant. De parcă el, sau alţi guvernanţi, ar înţelege sacrificiile pe care le face, zi de zi, un român de rând pentru a supravieţui.
E problema tuturor politicienilor ajunşi în funcţii înalte, indiferent de partid, care fac eforturi fantastice să pară că mai au vreo legătură cu gloata căreia îi cer votul, o dată la patru ani, după care îşi văd de treburile lor pe la Capitală, unde fac şi desfac afaceri, unde se umflă, şi la propriu, şi la conturi, păstrându-şi timp şi pentru căinarea poporului la ore de maximă audienţă pe televiziunile naţionale de ştiri. Ei se fac că mor de grija mea, a simplului cetăţean, iar eu trebuie să-i şi cred că le pasă. Că tot ceea ce fac este doar pentru binele meu, al votantului care-i poate ajuta să rămână sau, după caz, să ajungă din nou la putere. Oare o fi aşa de greu să facă şi ei precum se spune că făcea Cuza, care se deghiza şi umbla prin ţară ca să vadă cum trăiesc supuşii lui? Aşa ar vedea că ceea ce spun televiziunile mogulilor este nimica toată pe lângă realitatea de zi cu zi. Dar oare i-ar impresiona în aşa fel încât să revină cu picioarele pe pământ? Eu unul n-aş prea pune mâna în foc…Voi?