Serial evocator. Portrete postume pentru prieteni

Luni, 01 Februarie 2016 14:08

Continuăm acest serial, purtând semnătura profesorului universitar dr. Petre Popa, inaugurat, de publicaţia noastră, în săptămâna 11-17 ianuarie 2016, atunci când am oferit cititorilor detalii referitoare la juristul Silvestru D. Voinescu (1935-2005), director emblematic al Bibliotecii Judeţene Dinicu Golescu Argeş. Precizăm ideea că, prezentarea unor personalităţi, o dată pe lună, prin Atitudine în Argeş, se raportează la trei criterii distincte: ziua lor de naştere, faptele perene, care le definesc activitatea antumă, consemnarea în Enciclopedia Argeşului şi Muscelului, postată pe www.atitudineinarges.ro.
Pentru februarie, calendarul anului 2016 subscrie mai multe nume importante, convergente generaţiilor postbelice, apropiate şi cunoscute autorului, nemijlocit, aşa cum sunt, bunăoară: Teodor Bachide (înalt funcţionar public); Dragoş Băjan (inginer constructor); Ion Focşa (actor); Constantin Gh. Olteanu (manager); Emanoil Popescu (muzician); Corneliu Tamaş (arhivist); Gabriel Ţepelea (academician). De această dată, istoricul Petre Popa ne propune, însă, portretul dedicat cercetătorului ştiinţific şi omului de cultură RADU STANCU (1937-2008).

ARTA COMUNICĂRII CU VREMURILE

Peste puţin timp, la 28 februarie 2016, prietenul Radu Stancu ar fi sărbătorit 79 de ani, dar, clepsidra personificată se opreşte în ziua de 10 octombrie 2008! Reperele existenţei sale terestre subsumează, convingător, valoroase împliniri, universitarul Radu Stancu devenind, pentru etapa interferenţei de secole şi milenii, prin excelenţă, director emblematic al Muzeului Judeţean Argeş (1967-2005).
Originar din satul Ioneşti, comuna Buzoeşti (Argeş), Radu St. Stancu s-a născut, aşadar, la 28 februarie 1937, provenind dintr-o familie cunoscută şi respectată de întreaga obşte. Intuieşte dinamica vremurilor, pentru început, ca elev al şcolii primare din aşezarea natală, atunci când dascălii încercau să explice copiilor, cu o anumită jenă, de ce Regatul României devine Republică. Chipurile monarhilor sunt trecute în arhive, iar peste aproape o jumătate de veac, muzeografii le revalorizează.
Facilităţile anilor 1950-1960 sugerează, totuşi, posibilitatea extinderii studiilor liceale pentru adolescenţii mediului rural. Ca urmare, Radu Stancu accede, din  Câmpia  meridională  a  Argeşului,  spre  alte  repere  ale învăţăturii, cantonând, în urma cursurilor gimnaziale, la Şcoala Medie Tehnică de Comerţ Nicolae Kretzulescu din Capitală. A fost o alegere potrivită pentru direcţionările de mai târziu. Pragmatic din fire, se îndreaptă, după exersarea conturilor contabile în ferme agricole, care, totuşi nu convingeau, spre o facultate considerată, în deceniul VII al secolului trecut, parţial neutră faţă de provocările politice incisive. Aşa se face că, în 1965, Radu Stancu devine diplomat în Biologie al Universităţii din Bucureşti. Natura îl chema să lucreze pentru viitor!
Etapa postuniversitară i-a oferit tânărului profesor două variante: o catedră didactică, un mic laborator şcolar şi mai multe cataloage ale multiplelor serii de elevi, ori implicarea în extensia rolului Muzeului interdisciplinar din Piteşti, având interferenţe cu învăţământul superior de specialitate din reşedinţa Argeşului, dar şi cu instituţiile de cercetare ştiinţifică, pentru domeniul agriculturii, aflate în acest areal. Optează, inspirat, în 1965, pentru cea de a doua soluţie, dovedind, realmente, calităţi de adaptare la cerinţele programelor prioritare ale timpului.
Unitatea muzeală cu acoperire regională, condusă atunci de istoricul Iulian Ilie-Rizea (1934-1996), îl va acapara total, pentru întreaga viaţă, oferindu-i, pe parcursul deceniilor, climatul comunicării, ca director (1967-2005), atât cu vremurile, cât, mai ales, cu înalte spirite ale culturii naţionale şi universale. Doctorand al academicianului botanist Nicolae Sălăgeanu (1907-1988), somitate în domeniul fotosintezei, nutriţiei şi respiraţiei plantelor, Radu Stancu finalizează demersul maturizării intelectuale în 1981, concomitent cu avansarea pe noi trepte ştiinţifice şi didactice.
Adevărata piatră unghiulară a succeselor sale rămâne, pentru prima etapă a manageriatului (1967-1989), instalarea Muzeului Judeţean în fostul Palat al Prefecturii de Argeş, oficialităţile vremii, printre care s-a aflat şi cel ce vă relatează, dovedind vrednicia unei asemenea decizii. Următorul pas îl ataşază, relevant, novatorilor europeni ai secţiilor clasice derivate ştiinţelor naturale, iniţiind, împreună cu colaboratorii apropiaţi, proiectarea şi amenajarea Expoziţiei de Ecologie şi Protecţia Mediului, noutate absolută a domeniului în România. Pe această temă, a dezvoltat, insistent şi prestigios, ample canale de conlucrare continentală.
Generoase motivaţii l-au determinat pe Radu Stancu, în decembrie 1989, să se îndrepte spre esenţa evenimentelor antitotalitare din Piteşti, aspect ce constituie inaugurarea celei de-a doua etape a comunicării sale cu vremurile (1990-2008). După modificarea operativă, de rigoare, a expoziţiilor de bază din Muzeu şi înmagazinarea, pentru istorie, a numeroase documente, devine un autentic şi credibil tribun revoluţionar.
In atare împrejurare, dintr-o convingere interioară, nedisimulată, avea puterea de a dezavua obida familiei sale tradiţionale, dezmoştenite prin cooperativizare, de suportul funciar, distrugerile provocate anumitor ecosisteme reprezentative ale ţării, anularea, în mare măsură, a locului intelectualităţii interbelice pentru cultura autohtonă, izolarea faţă de Occident, deteriorarea, cu deosebire în deceniul nouă al veacului XX, a standardelor vieţii cotidiene, promovarea exacerbată a ateismului. Cu toate acestea, nu a afişat o prestaţie nihilistă, logica evoluţiei generale a sud-estului Europei postbelice îndemnându-1 la selecţie, evitând astfel respingerea conjuncturală, globală, a realităţilor proprii autoritarismului românesc.
Discursul public, cuvintele tipărite, îndemnurile la evitarea violenţei, special pentru ocrotirea patrimoniului naţional, adresate, prioritar, tinerilor argeşeni, selectarea în primele structuri ale conducerii judeţului, instituite prin votul democratic specific zilelor şi nopţilor din decembrie 1989 - ianuarie 1990, calităţile de consilier judeţean, ales constituţional (2000-2004), apoi, preşedinte pentru mai multe comisii specializate, locale ori naţionale, cooptarea în foruri eclesiastice, l-au propulsat legitim, pe directorul Muzeului, dr. Radu Stancu, în ipostaza liderului de opinie al intelectualilor generaţiei sale, din Argeş-Muscel, îndreptăţit să susţină strategia redefinirii vremurilor contemporane. În ceea ce ne priveşte, i-am susţinut direct, ori mental, demersurile persuasive de atunci, motivând istoriceşte, ulterior, micile sale deziluzii.
Preocuparea esenţială postdecembristă viza, totuşi, comunicarea constructivă în folosul instituţiei tutelare, Muzeul din Piteşti. Ca dovadă, Radu Stancu a relansat una dintre cerinţele cardinale pentru actualitatea argeşeană, respectiv extinderea acestui aşezământ de cultură şi artă cu spaţii moderne, necesare, prevalent, laboratoarelor, expoziţiilor temporare, depozitelor, bibliotecii, activităţilor cu publicul.
Succesul i-a aparţinut! Concomitent cu înălţarea Bibliotecii Judeţene Argeş, director: juristul şi cărturarul Silvestru D. Voinescu (1935-2005), erau edificate noile clădiri ale Muzeului Judeţean Argeş, inaugurate succesiv (2000, 2004), arhitecţi, Maria Mulţescu şi Alexandru Mulţescu. Constituie acum realităţi urbanistice de excepţie ale anilor din urmă, datorate finanţării avansate de Guvernul României, Consiliul Judeţean Argeş, Primăria Piteşti. Liantul acestor parteneriate lucrative a fost, prin diligente insistente, de toată lauda, directorul şi universitarul Radu Stancu.
Ipostazele relevate mai sus denotă vocaţia adaptării la comandamentele vremurilor, potrivnică izolării şi contemplaţiei sterile, folosind, uneori discret, alteori vehement, arta comunicării consensuale cu viaţa Cetăţii, imprimând ritmuri şi responsabilităţi pe măsura educaţiei perene, acumulărilor competiţionale existenţialiste.
Asemenea filosofie a fost adusă în prim-plan, de Radu Stancu, inclusiv atunci când s-a confruntat, ca şef de catedră, cu anumite tendinţe de disoluţie a profilului Biologie, ori prin implantarea noilor module, Ecologie şi Protecţia Mediului, la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Piteşti. Deseori, a transformat o cauză pierdută, catalogată oficial ca atare, într-o victorie autentică, dovedind capacitatea şi talentul, poate înnăscute, dar şi cultivate, specifice evaluatorilor de performanţă.
În aceeaşi ordine de idei s-a plasat disponibilitatea comunicării cu semenii, atitudinea rezonabilă, elevată, faţă de colaboratori, prieteni, cunoştinţe. De altfel, Radu Stancu a exersat portofoliul îndelungatei conlucrări direcţionale, ştiinţifice, obşteşti, în primul rând, cu valoroşii colegi, aflaţi la conducerea operativă a instituţiei, secţiilor şi filialelor muzeale, ori cu alte categorii demografice, vizitatori obişnuiţi ai expoziţiilor, studenţi, participanţi la sesiuni, oficiali temporari, preşedinţi, primari, prefecţi, academicieni, mitropoliţi, patriarhi, ambasadori, şefi de stat, parlamentari, lideri din România sau de pe alte coordonate geografice. Adevărată panoplie spirituală!
Convergenţa preocupărilor noastre intelectuale s-a consolidat în timp, mai ales că, iniţial, după absolvirea tot a unui liceu comercial, la Craiova, am cochetat şi eu cu posibile studii superioare bucureştene în domeniul ştiinţelor naturale. Nu a fost să fie! Radu Stancu a manifestat, însă, o excelentă predispoziţie pentru cunoaşterea şi explicarea tainelor factologice. De aceea, pe bună dreptate, îl putem considera biolog între istorici, calitate virtuală demonstrată inclusiv în cazul formulării unor concluzii definitorii.
O dovadă ce susţine sintagma de mai sus datează, auguric, din 1984. Este vorba de o ilustrată primită din Italia, unde botanistul dr. Radu Stancu, bursier al Peninsulei, alături de dr. Vasile Novac, directorul Muzeului Goleşti, ne explica realităţi tranzitorii: „Vedi Roma i poi mori! E fantastic să priveşti de aproape capodoperele michelangiene. Nu e uşor,  dar nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a colinda pe  străzile Cetăţii Eterne. Nici chiar conferinţele în limba italiană pe care le ţinem!”.
Sentimentul că aparţinem aceleiaşi lumi, didacticismul, munca în echipă ne-au determinat reciprocitatea respectului personal şi familial, comunicând sistemic opinii, nedumeriri, prognoze, certitudini. Aşa, de exemplu, atunci când am condus, timp de un deceniu, cultura argeşeană (1880-1990), Radu Stancu a făcut parte, împreună cu alţi destoinici şi împătimiţi confraţi, din ceea ce numeam, figurativ, artileria grea, folosită special pentru a escamota, tactic, inadvertenţele opozante obiectivelor preconizate. Ulterior, anumite sugestii, avansate din propria-i experienţă managerială, le-am aplicat în calitatea de decan fondator al Facultăţii de Istorie, Filosofie, Jurnalism din Piteşti.
Totdeauna, Radu Stancu, a cântărit meticulos deciziile instituţionale, dar şi personale, inclusiv în cazul aplicării hotărârilor considerate obligatorii. Cred că poseda, din atare punct de vedere, ceva sânge transilvănean: iniţial, chibzuinţă, ulterior, pronunţarea! Se apropie, comunicativ, de ceea ce spunea inductivistul englez Francis Bacon (1561-1626): „Dacă omul va începe cu certitudinile, va sfârşi prin a se îndoi, dar dacă se va mulţumi a începe cu îndoielile, va sfârşi prin a avea certitudini”.
Personalitate bine definită în peisajul intelectual argeşean, Radu Stancu a beneficiat de o familie redutabilă, care i-a înţeles şi respectat, cu optimism şi deplinătate, investigaţiile ştiinţifice, valoroasele elaborări, succesele manageriale, determinările civice, frământările sufleteşti. Soţia, profesoara Salstiţa Stancu, aflată multă vreme în conducerea unor şcoli din Piteşti, fiicele, Luminiţa şi Daniela-Ileana, care continuă preocupările părinţilor, dar şi cei trei nepoţi au constituit, împreună cu noua fizionomie a Muzeului Judeţean Argeş, mândria îndreptăţită, incontestabilă, a celui evocat astăzi.
Acordarea titlurilor de cercetător ştiinţific I (1994) şi profesor universitar (2000) a fost motivată inclusiv prin amplitudinea operei sale editoriale. Cele mai importante scrieri, elaborate de Radu Stancu (în colaborare), sunt axate pe teme contemporane majore: Monografia judeţului Argeş (1980); Ecologie şi protecţia ecosistemelor (1980); Micologie, I (1997); Fiziologia plantelor, I (1998); Ecologie. Ecosistemul, biocenoza, populaţia, I (1999); Dicţionarul istorico-geografic al localităţilor judeţului Argeş (1999). Se adaugă numeroase studii, articole, referate, comunicări, reuniuni tematice naţionale sau continentale. Este iniţiatorul sesiunilor anuale de comunicări muzeale (1970), Societăţii Ştiinţifice Omul şi Natura (1980), Editurii Cultura (1991), Asociaţiei Muzeografilor Naturalişti din România (2001).
Semnificative pentru cunoaşterea activităţii sale sunt prezentările din volumele: Figuri de dascăli argeşeni, II (2001), autor, Ion N. Dinu; Medalioane universitare. Dicţionar (2002), coordonator, Petre Popa; In honorem Radu Stancu (2007), coordonator conferenţiar universitar dr. Spiridon Cristocea, directorul instituţiei, dedicată, la împlinirea celor şapte decenii de viaţă, personalităţii evocate, apărută sub egida unităţii conduse, aşadar, aproape patru zeci de ani, Muzeul Judeţean Argeş.
Recent, datorită iniţiativei actualului manager general al Muzeului Judeţean Argeş, lector universitar dr. Cornel Popescu, numele profesorului universitar dr. Radu Stancu domină, ca perioadă directorală, consemnările inscripţionate pe placa de marmură, amintind succesiunea celor ce au gestionat evoluţia acestei importante unităţi culturale din România. Cu toată certitudinea, nu peste multă vreme, un spaţiu generos instituţional va deveni eponimie, reverberând momente ale vieţii şi realizărilor veridice, livrate posterităţii de Radu Stancu, personalitate căreia, cu sinceritate, i-am dedicat, postum, acest portret.

Piteşti, februarie 2016
Petre Popa,
Pentru martie 2016:
Iulian ILIE-RIZEA