Poenărei - Corbi, satul binecuvântat de Dumnezeu

Luni, 28 August 2017 11:20

# Dr. Sorin MAZILESCU: Rar mi-a fost dat să văd o comunitate aşa de... cuprinsă de o efervescenţă nemaivăzută, organizând  Întâlnirea cu fiii satului
Privesc cu atenţie ceea ce se întâmplă în peisajul cultural argeşean de câţiva ani buni. Sunt lucruri care bucură pe iubitorul de cultură, dar şi pe simplul privitor. Încerc, uneori, să fiu echidistant şi să judec ca atare. Rar mi-a fost dat să văd o comunitate aşa de mică cum este cea de la Poenărei-Corbi (atestată documentar în 1528 [7037] noiembrie 10, cf. DRH, B, ŢR, vol. III, doc. 66), cuprinsă de o efervescenţă nemaivăzută, organizând, în prima sâmbătă de după Sf. Maria, încă din 2004, Întâlnirea cu fiii satului, sărbătoare ajunsă, astăzi, la cea de-a XIV-a ediție.
Încercarea de a reda, în câteva rânduri, aspecte şi semnificaţii ale sărbătorilor comunităţilor locale argeşene se dovedeşte dintru început atât pentru cercetătorul avizat, cât şi pentru iubitorul împătimit al acestor petreceri câmpeneşti, cu evidentă tentă culturală, o întreprindere pe cât de riscantă, pe atât de dificil de înfăptuit. Căci primul trebuie să folosească puterea argumentului pentru a explica aspectele istorice şi rolul acestora în configurarea spiritualităţii satelor, unitatea culturii universale exprimată prin diversitatea culturilor naţionale, cultura influenţelor, a interferenţelor şi a împrumuturilor.
Suntem tributari istoriei și nu putem a nu aminti de Bordeiul partizanilor, amenajat pe Dealul Toaca (895 m), în Râpile cu Brazi din Poenărei, care a constituit ultimul adăpost, în anii 1952-1958, al membrilor Grupării de Rezistenţă armată anticomunistă «Haiducii Muscelului»: Petre şi Toma Arnăuţoiu, Constantin Jubleanu, Maria Plop şi al fetiţei acesteia, Ioana, născută, în 1956, în bordei. De Troiţa luptătorilor din rezistenţa anticomunistă amplasată în curtea gospodăriei preotului martir Ioan Constantinescu, consacrată eroilor din Gruparea de partizani «Haiducii Muscelului», formaţiunea care „a supravieţuit cel mai mult în România [1948-1958], comparativ cu alte detaşamente de partizani anticomunişti”. Textul incizat este edificator vremurilor: „Jertfindu-vă, sub steagul sfânt / al patriei, prin timp, durate, / aţi semănat acest pământ / cu dor nestins de libertate”.
Anii trec, satul românesc îşi schimbă înfăţişarea, multe obiceiuri se uită, căci tinerii au alte aspiraţii şi alte sisteme de valori. Dar fiecare tendinţă generală este însoţită de excepţii. Cu cât sunt mai puţine, cu atât mai valoroase.
Aşa simţim aici, la Poenărei, unde „OMUL providențial” Virgil Baciu, astăzi primarului comunității corbenești, fiu al satului, plecat în lume să-şi găsească destinul, a reuşit pe deplin, iar această reuşită a lui a vrut să o întoarcă spre comunitatea în care s-a născut. Nu a uitat niciodată locul de unde a plecat, iar, după ani, s-a gândit să-i reunească pe toţi, organizând o sărbătoare a lor, a celor rămaşi şi a celor plecaţi din sat. Ce e mai frumos ca un sat cu puţin de o sută de suflete să se trezească la viaţă, an de an, în luna lui gustar.
Sunt unul dintre cei care au participat la toate întâlnirile de la Poenărei, nu ca fiu al acestei comunităţi de pe Valea Râului Doamnei, ci ca prieten al multora dintre cei care îşi trag rădăcinile de aici.
Scriu astăzi pentru aceşti oameni, dar şi pentru a înţelege spusele filologului spaniol Giulio Carlo Aragon, care a afirmat că „poporul român este singurul din continentul european care a reuşit să înfăptuiască, alături de o civilizaţie rurală marcată de inedite şi sublime ritualuri, o civilizaţie ale cărei valori se constituie într-un inestimabil tezaur de aleasă şi decantată spiritualitate”.
Îmi place ceea ce se întâmplă aici, îmi place că am găsit un nucleu bine închegat în ani: generozitatea și buna organizare rar întâlnită a lui Virgil Baciu, coroborată cu maturitatea artistului plastic Constantin Samoilă. Nu trebuie uitat nici profesorul Grigore Constantinescu, fiu al satului, care ani de-a rândul a fost redactorul revistei «Poenărei – străbuna vatră natală» şi autorul monografiei satului.
Rezultatele muncii lor și a oamenilor de bine din localitate sunt vizibile. O biserică deosebit de frumoasă care îi reuneşte ca un magnet pe localnici şi pe cei plecaţi din sat, dar şi un muzeu care îţi aduce aminte de înaintaşi şi care stă mărturie a unei realităţi ce continuă să inspire şi să fascineze, de sâmbătă, 18 august a.c. purtând numele artistului plastic Constantin Samoilă.
Din această „ţesătură” plină de forme şi culori, putem desluşi adevăratul suflet românesc care se dezvăluie puţin câte puţin, din poemele cusute cu delicateţe pe ii, din grădinile pline de flori ale covoarelor, din stilizările crestăturilor în lemn, din armonia simbolurilor şi culorilor zămislite pe vasele de ceramică, din fiecare obiect pe care casa tradiţională sau modernă îl adăposteşte pentru folosinţă sau pentru frumuseţea lui.
Şi dacă cineva se îndoieşte de aceste adevăruri, nu are decât să meargă şi să le cunoască, pentru a se convinge, asemenea unui călător străin altădată, cu câtă dragoste, cu cât simţământ artistic înnăscut îşi împodobesc localnicii din Poenărei casele şi mormintele lor, crucile din cimitire, de la fântâni sau de pe drumuri, ca semne ale adâncii şi caldei lor sensibilităţi.
L-am întrebat, acum mulți ani, pe unul dintre oamenii locului, Ion Vlad, vestit în ale gastronomiei, astăzi plecat la ceruri, ce crede că am putea transmite prin cuvinte, în câteva rânduri, străinilor despre îndeletnicirile noastre. Mi-a răspuns, fără să stea prea mult pe gânduri: „să vină să ne vadă şi să ne calce pragul casei, ca să ne cunoască mai bine!”.
Iar aceste vorbe spuse din suflet mi-au evocat ideile poetului Octavian Goga, care încerca, asemenea mie, să dea „în treacăt câteva noţiuni explicative pentru o carte care va înfăţişa realitatea autentică a unui popor, dincolo de invenţia subiectivă Un străin nu poate bănui această cascadă de senzaţii, cascadă care nu va avea niciodată putinţa de a curge pe hârtie. Ca s-o verifice, va trebui să se ducă el însuşi acolo – pe muchea unui deal, la poala muntelui, într-o duminică de vară, să vadă fetele şi feciorii la horă, să desprindă, din mlădierile lor, ritmul antic al mişcărilor încremenite în desenul vaselor greceşti, să se uite în treacăt la crestăturile unei măciuci de cioban, sau să rămâie uimit de eleganţa macaturilor şi chilimurilor munteneşti”.
Închei această scurtă incursiune în spaţiul spiritual al acestui străvechi sat muscelean, cu urarea regretatului actor Gheorghe Dinică, făcută localnicilor în 2006, cel care, ani de-a rândul, a participat în Poenărei, la Întâlnirea cu fiii satului: „Urez tuturor oamenilor care sunt aici, la Poenărei, să aibă multă sănătate şi o viaţă bună şi să mai lăsăm că o să vedem noi. Să înceapă, de acum, a-şi schimba nivelul de trai, pentru că e păcat de Dumnezeu ca lumea asta inteligentă şi cu un suflet frumos să nu se simtă mai bine.” 
Dr. Sorin MAZILESCU