Cărțile noastre didactice de istorie, de regulă, nu fac referiri la campania comună, antiotomană, a celor trei țări române, desfășurată între 1657-1662, cercetată, spre lauda lor, de Cristina Anton-Manea și Sergiu Iosipescu, care demonstrează că percepția doar a unor lupte separate ale principatelor românești împotriva otomanilor, este una care nu corespunde adevărului istoric.
Războiul comun împotriva Semilunei, dintre 1657-1662, a antrenat țările române într-o îndârjită rezistență, coaliția fiind formată între principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi II (1648-1660), Constantin Șerban (1654-1658), domnul Munteniei și Gheorghe Ștefan (1653-1658), domnul Moldovei.
După ce această alianță s-a dovedit a corespunde și dorinței supușilor, cei trei principi au gândit și lucrat pentru consolidarea ei, ideea unirii tuturor românilor în lupta împotriva otomanilor, continuând încercările similare care avuseseră loc încă din veacurile XV-XVI, culminate cu unirea din 1600 săvârșită de Mihai Viteazul.
Planul unei mari răscoale antiotomane îl avuseseră și Matei Basarab (1632-1654) alături de Gheorghe Rakoczi I, principele Transilvaniei între 1630-1648, care au încercat să-l atragă de partea lor pe Vasile Lupu (1634-1653), voievodul moldovean.
La o înțelegere deplină s-a ajuns abia în 1647, după ce alianța a fost agreată și de regele Poloniei, dispus să participe la lupta antiotomană. Această inițiativă nu a avut rezultate concrete, pentru că inițiatorii și principalii susținători ai alianței – Gheorghe Rakoczi I și regele Poloniei – mor după un an în 1648, însă, ideea unirii țărilor române în lupta antiotomană prinsese rădăcini și determinase formarea unei linii politice de la care succesorii nu s-au mai abătut, în felul acesta, apărând lăudabila coaliție dintre 1657-1662.
Mai înainte, ademenit de amintirea principelui transilvănean Ștefan Bathory, ajuns într-o vreme rege al polonezilor, văzând slăbirea autorității Istanbului și antrenarea Poloniei în războaie atât cu Rusia (1654-1667) cât și cu Suedia (1655-1660), Gheorghe Rakozsi II a încercat urcarea pe tronul polonez, sprijinit în lupta de la Orhei de armatele muntene și moldovene care atacă oastea turcească trimisă în ajutorul regelui Poloniei. Cu trupele unite ale transilvănenilor, muntenilor și moldovenilor, Gheorghe RakozsI II reușește să ocupe Cracovia și Varșovia, însă la 22 iulie 1657 are loc o luptă decisivă în care principele Transivaniei este înfrânt.
Eșecul l-a determinat să inițieze un front antiotoman, la care voievozii Moldovei și Munteniei – Gheorghe Ștefan și Constantin Șerban – au aderat de la început, văzând creșterea considerabilă a prestigiului și forței țărilor lor. Firește, o asemenea perspectivă nu era pe placul turcilor, în fruntea cărora se ridicase destoinicul vizir Mohamed Koprulu, decis să redea Otomaniei strălucirea de altădată și, de cum a luat în mâini frâiele imperiului, a amenințat pe domnii români Gheorghe Ștefan și Constantin Șerban că vor fi aspru pedepsiți dacă vor rămâne în alianță cu Gheorghe Rakoczi II.
Contrar acestor amenințării, nu se supun și, toți cei trei principi români sunt maziliți de Poarta otomană.
Întrucât Dieta Transilvaniei a reușit înlăturarea principelui impus de turci, singurul care a revenit pe tron a fost Gheorghe Rakoczi II, mandatat de dietă, la 24 ianuarie 1658, să ridice țara la oaste și să dea ajutor domnilor maziliți din Muntenia și Moldova, să-și recapete domniile. Această încercare nu a avut sorți de izbândă, turcii instalând doi domnitori crezuți de încredere, Gheorghe Ghica în Moldova și Mihnea al III-lea în Muntenia. Singurul ajutor pe care Gheorghe Rakoczi II a avut putința să-l ofere domnitorilor maziliți, a fost să le mijlocească refugierea în Transilvania, alături de trupele lor, și, astfel, ostași munteni și moldoveni, alături de cei ai principelui transilvănean, vreme de cinci ani, au dus împreună un război antiotoman. Oștile unite ale românilor în luptă cu turcii s-au desfășurat pe întregul teritoriu carpato-dunărean, hotarele dintre țările românești, fiind șterse pentru a se crea o uimitoare unitate de luptă.
Însă turcii și tătarii, comandați cu abilitate de strategul Mohamed Koprulu au atacat Moldova, Tara Românească și Transilvania din toate părțile: de la est au năvălit tătarii din Crimea și bucegenii, turcii pașei de Silistra au lovit de la sud, iar cei ai pașalâcurilor de Timișoara și Buda de la vest. Centrul de rezistență al armatelor românești unite a devenit Transilvania, apărată de arcul carpatic și cetățile vestice Inău sau Oradea.
Cum aproape toți principii transilvăneni aveau mari proprietăți în Ungaria Superioară și Gheorghe Rakoczi II deținea acolo domenii, de unde își recrutase ostașii și la care, în caz de nevoie, putea oricând să se refugieze.
Poarta otomană a înțeles această oportunitate și în 1658 a hotărât înlăturarea lui, în Transilvania intrând o mare oaste turco-tătară condusă de vizirul Koprulu, care a impus Dietei, la 7 octombrie, alegerea, ca principe, a lui Arcadiu Barcsai, Gheprghe Rakoczi II fiind nevoit să se retragă temporar la domeniile sale din Ungaria Superioară.
VICTOR PANDURU
(continuarea va fi publicată în următorul număr)
