Una dintre cele mai necunoscute perioade de istorie, este cea a cavalerilor danubieni, cei despre care cercetători renumiți, precum Dumitru Tudor, spun că învingeau întotdeauna în lupte. Aceștia având credință în puterile plumbului, metalul magiei și infernului, cifrei trei – cifra sacră, prânzului sacru cu pâine, pește, lapte, miere, fructe, și în ceremoniile din care nu trebuiau să lipsească opaițele, pumnalele, vasele, craniile umane, costumele ciudate, dar mai ales măștile.
Cum scrieri antice despre cultul cavalerilor danubieni sunt aproape inexistente, istoria acestora a fost deslușită prin studierea unor tăblițe încrustate în piatră, plăci de bronz, de proveniență necunoscută, reprezentând simboluri ale cultului, dar și prin observarea celor 88 de basoreliefuri cu figurație religioasă, turnate în plumb.
Cavalerii danubieni au apărut în secolul al II-lea, într-un timp când provinciile Imperiului Roman cunoșteau adorarea multor divinități, față de care împărații, dorind împăcarea tuturor locuitorilor imperiului, manifestau îngăduință. Severus Alexander (222-235) așezând, chiar în capela palatului său, statuetele de cult ale tuturor divinităților venerate de supușii din provincii, printre care chipurile lui Iehova și Hristos, cu toate că persecutarea creștinismului era politică oficială, considerat anarhic față de tradiția și legile Romei.
Geografic, cultul cavalerilor danubieni (dunăreni) a apărut în Dacia, după care s-a răspândit în zona provinciilor romane de la Dunărea mijlocie și inferioară: Moesia, Panonia și Dalmația, dar, față de alte religii păgâne din vreme, s-a practicat într-o perioadă de timp destul de scurtă, limitată la secolele II-IV e.n.
Cultul cavalerilor dunăreni a apărut în provincia Dacia, pe modelul schematic al cavalerului trac
Criptogramele cu caractere grecești au scos la iveală că, adepților acestui cult păgân, nu le era îngăduită rostirea publică sau scrierea numelor zeilor adorați, povestirea felului cum se desfășurau ceremonialele religioase, divulgarea învățăturilor preoților sau locurilor unde se desfășurau manifestările, taine destinate numai inițiaților.
După studierea repertoriului sculptural descoperit, s-a ajuns la concluzia împărțirii cavalerilor danubieni în trei ranguri, distinse prin blazoane: primul rang era atestat de blazonul reprezentând un Cavaler și o Mare Zeiță, al doilea, o Mare Zeiță asociată cu doi Cavaleri, rangul cel mai înalt fiind al deținătorilor de blazoane cu scena banchetului sacru oferit la trei zei.
Cultul cavalerilor dunăreni a apărut în provincia Dacia, pe modelul schematic al cavalerului trac, multe caracteristici ale acestei religii păgâne fiind împrumutate din credințele geto-dacice de pe ambele maluri ale Dunării. Se știe că geto-dacii aveau o religie politeistă, dar nu ciopleau chip zeilor în care credeau, abia după cucerirea romană a Daciei, prin pietrarii și meșterii turnători de metal, din rândul coloniștilor, chipurile divine căpătând forme plastice.
Așa s-a ajuns ca, referitor la cultul Cavalerilor danubieni, să fie descoperite table sculptate – blazoane ale cultului – înfățișând o mare zeiță primind un Zeu Cavaler, care călca în copitele calului un dușman învins, asemenea a încă doi cavaleri gemeni care treceau peste corpul altor dușmani, în vreme ce Marea Zeiță hrănea caii participanți la luptă. Aceasta este scena centrală a cultului, în jurul ei fiind dispuse, orizontal, diferite simboluri (berbecul, taurul, cocoșul, peștele, șarpele, leul, corbul, vulturul); divinități solare asociate religiei (Soarele, Luna, Luceferii); scene de sacrificiu; scene stranii din misterele cultului, cum ar fi banchetul sacru acordat celor inițiați; obiecte sacre (masa cu peștele, candelabre, opaițe, pielea berbecului, pâine, fructe, săbii), alături de zei din panteonul roman ca: Mercurius, Marte. Acești zei, considerați acoliți de-ai lor, erau plasați de cavalerii danubieni în urma cailor, înainte de plecarea la luptă..
Scena centrală a blazonului cavalerilor danubieni, reprezintă obișnuita temă a multor religii antice: lupta dintre bine și rău, cavalerii simbolizând binele. De aceea, calcă dușmanii sub copitele cailor, primiți victorioși de Marea Zeiță.
Pe măsură ce cultul s-a maturizat și organizat puternic, interesând și pe coloniștii romani aduși de Traian în Dacia, a împrumutat de la alte religii mai vechi, pline de mistere, credințe despre zeul persan Mithras, sau despre zeii romani Cybele-Magna Mater și Dioscurii.
Pe lângă arme, cavalerii danubieni mai purtau stindardul numit ,,draco”, format dintr-un corp de șarpe înfipt într-o lance, unul dintre însemnele dacilor din vremea lui Decebal. Pe Columna lui Traian de la Roma, apar multe scene de bătălie în care luptătorii daci, în frunte cu acest stindard, se avântă eroic asupra legiunilor lui Traian.
Marea Zeiță asociată Cavalerilor danubieni a fost, la origine, o divinitate geto-dacică, dar, prin sincretism, a împrumutat o serie de puteri de la zeițele Diana (a lunii și vânătorii), Nemesis (zeița dreptății și a răzbunării), Cybele (zeița morții și a reînvierii în natură) și Epona, divinitate celtică protectoare a cailor, totul făcându-se în dorința căpătării, de către zeiță, a cât mai multe puteri religioase legate de cele trei lumi: pământeană, celestă și subterană.
Simbolul principal al zeiței era peștele, ce i se punea în față pe o masă, folosită în scena banchetului sacru, la care participau inițiații, înainte de plecarea la luptă.
Caractere războinice, îmbrăcați oriental în tunică și hlamidă cu bonetă frigiană pe cap, cavalerii danubieni erau luptători cu lancea sau securea dublă, folosită doar după doborârea la pământ a dușmanului.
În prezent, nu posedăm nici o probă despre felul de alegere al preoților care predicau în sanctuare
În secolul al III-lea e.n., cultul cavalerilor danubieni a pătruns și printre unii soldații romani, care pe lângă uniforma și armura lor militară acceptau să li se pună în mână stindardul ,,draco”, fără să se lepede de credința în Marte, zeul roman al războiului și Nemesis, zeița ordinii, cumpătării, păstrării secretelor și răzbunării împotriva celor care călcau legile dreptății.
Neofiții intrau în rândurile cavalerilor danubieni, după ce treceau prin probe de curaj, încheiate cu depunerea jurământului de credință într-o moarte simbolică cu multe semnificații.
Deși nu au fost descoperite sanctuare ale cultului cavalerilor danubieni, existența unor fațade de temple, sculptate pe plăci de piatră, alături de scene religioase de amploare, și mulțimea mobilierului de ceremonii descoperit, duc la concluzia existenței unor asemenea lăcașuri. Natura tainică a ceremonialului de cult și de inițiere, care presupunea să se desfășoare în încăperi izolate, ferite de ochi indiscreți, departe de zgomote, lipsite de lumină, face posibilă ajungerea la probabilitatea ca sanctuarele să fi fost amenajate în peșteri, distruse ulterior de alți ocupanți ai adâncurilor. În general, toate religiile bazate pe mistere, foloseau asemenea spații ascunse.
În prezent, nu posedăm nici o probă despre felul de alegere al preoților care predicau în sanctuare și nici amănunte despre dogmele de bază ale cultului cavalerilor danubieni, care în mod sigur aveau caracter dualist (lupta dintre bine și rău). Este sigur că preoții practicau credințe magice, fantastice și speculative, ușor de pătruns în mințile unor oameni proveniți din rândurile sclavilor eliberați, liberților, colonilor romani, soldaților de rând ajunși, de regulă, nevoiași după diferite împrejurări nefaste.
Cu toate că divinitatea principală a cultului era o zeiță, femeilor nu le era îngăduită participarea la ceremonii.
Întreținerea preoților și cheltuielile cultului erau în seama inițiaților, contribuția în bani, făcându-se conform rangului deținut.
Au fost descoperite numeroase tăblițe de mici dimensiuni, de formă ovală sau rotundă, turnate în plumb sau executate ca geme, care, prin mărimea lor modestă, au dus la concluzia că erau dovada purtării, de cavaleri, ca talismane și amulete, considerate că posedau anumite puteri oculte, de alungare a primejdiilor, demonilor din jur sau de asigurare a sănătății și călăuzirea pe calea cea bună.
După istoricul Dumitru Tudor ,,din punct de vedere artistic, reprezentările Cavalerilor danubieni rămân operele unor modești meșteri din valea Dunării inferioare și mijlocii”, lucrate după scheme ce circulau de la un atelier la altul, reproduse adesea mecanic, pentru că mulți cioplitori nu erau inițiați într-un cult atât de secret și nu puteau înțelege semnificația scenelor ce le ieșeau de sub daltă. Piesele de metal, bronz sau plumb se turnau în serie, cu ajutorul unor tipare de teracotă. Descoperirile arheologice de la Sirmium (Mitrovița, în Serbia) și la Sucidava ( Celei-Corabia), jud. Olt, au scos la iveală asemenea ateliere. Tot în jud. Olt, la Romula (Rașca), s-au descoperit ateliere pentru producerea de geme gravate pe ambele părți cu scene simbolice din repertoriul Cavalerilor danubieni.
Cultul lor s-a stins înaintea ofensivei religiilor păgâne împotriva creștinismului. Dispariția lui treptată a fost și consecința crizei din Imperiul roman, din perioada anarhiei militare dintre 235-285 e.n. ,atunci când, în 271 e.n., Dacia a fost pierdută, și invaziile barbarilor s-au înmulțit, distrugând tocmai acele mari centre civile și militare de pe malurile Dunării și Tisei, apărate până nu demult și de Cavalerii danubieni.
Studierea cultului lor, conduce la ideea că dacii au conviețuit cu romanii în provincia Dacia, influențându-se reciproc religios și militar, în cadrul unei orientări pornite din credințele țăranilor geto-daci din valea Dunării inferioare.
Prezența Cavalerilor danubieni la nord și sud de fluviu atestă, în primul rând, marea răspândire a triburilor dacice în locuri care nu au intrat în atenția istoricilor și geografilor antici. În plus, cultul acestor cavaleri se înscrie ca o dovadă a continuității elementelor geto-dacice, care, pe mai departe, după cucerirea romană, și-au menținut multe forme ale vieții materiale și spirituale.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
