Boierimea, clerul, cercurile diplomatice și mai ales protipendada din București, în anii 1843-1845, urmăreau cu mare interes două divorțuri care se desfășurau în același timp: Gheorghe Bibescu, domnul Țării Românești, se despărțea de soția sa Zoe (născută Mavrocordat), iar Maria Ghica (născută Văcărescu) divorța de spătarul Costache Ghica, fratele lui Alexandru Ghica, fostul domn pe care-l înlocuise Bibescu. Ambele divorțuri erau coordonate, după cum spune istoricul Petre Strihan, domnitorul urmărind să-și înlesnească recăsătorirea cu frumoasa spătăreasă Maria, de care era îndrăgostit lulea.
Cu toate că Gheorghe Bibescu avea puterea domnului și dispunea de sprijinul ferm al Puterii protectoare Rusia, iar doamna sa Zoe era alienată mintal, dorința lui întâmpina serioase obstacole, pentru că avea șapte copii, iar Maria Ghica, patru. Pe deasupra, doamna țării era înconjurată de aura simpatiei multora, datorată suferinței, așa că domnul rămânea doar într-o legătura notorie cu amanta.
Ambele divorțuri întâmpinau rezistența mitropolitului Neofit, care, în numele doctrinei creștine se opunea despărțirilor.
Fiu al marelui vornic Dumitru Bibescu și coborâtor, prin mama lui, Catinca Văcărescu, din Constantin Brâncoveanu (decapitat, după cum se știe, la Stambul, în 1714), Gheorghe Bibescu, inteligent și talentat, făcuse timp de șapte ani studii la Paris, unde obținuse doctoratul în drept. Întors în țară, la vârsta de 24 ani (1826), s-a căsătorit cu cea mai bogată fată din acel moment: Zoe Mavrocordat, adoptată de banul Grigore Brâncoveanu, ultimul urmaș al marelui Constantin Brâncoveanu. Cum Zoe era inteligentă, sensibilă, cânta la harpă și vorbea câteva limbi, iar Gheorghe Bibescu tânăr valoros, se bucura de sprijinitul generalului rus Pavel Kiseleff pentru o carieră politică strălucită, cuplul era privit cu interes de mulți din protipendada bucureșteană.
Dar, la numai câțiva ani de viață conjugală, după o lehuzie, Zoe se îmbolnăvește de o alienație mintală diagnosticată ,,ciclică”. Nu făcea rău, dar avea un comportament bizar: se îmbrăca în alb, își despletea părul și, cu mintea rătăcită, purta un coș de flori în mână, trecând ușor de la cântec la plâns, de la plâns la râs. Cum Bibescu lupta pentru ranguri și dregătorii, relațiile sale cu soția, umbrite desigur de tristețea unei nebunii inofensive, au dăinuit aproape normal, Zoe continuând chiar să nască copii, îngrijită de medici și călugărițe.
După 16 ani de la căsătorie, Gheorghe Bibescu devine primul domn ales de o Adunare Obștească, alegerea sa făcând o bună impresie în țară și afara ei, însă, de cum ajunge să se înscăuneze, hotărăște să-și interneze soția într-un sanatoriu din Viena, transferată apoi la Paris.
Curând, însă, domnul se îndrăgostește de Maria Ghica (Marițica) cu care era de altfel rudă (văr de-al treilea), și hotărăște să se despartă de Zoe, în intenția unei recăsătoriri cu amanta, una căreia, mai întâi, era nevoie, de asemenea, să-i obțină divorțul, destul de anevoios din lipsa motivelor temeinice.
Sperând în sprijinul consulului rus Dașkoff, în același timp, încercă să obțină consimțământul mitropolitului Neofit, atât pentru divorțul Mariei Ghica, cât și pentru propriul său divorț de Zoe, dar mitropolitul refuză, din precepte morale.
Gheorghe Bibescu era primul domn pământean, ales, nu numit de Poarta Otomană, așa cum se întâmplase cu Grigore Dimitrie Ghica, la 1822, primul domn român suit pe tron după un veac de domnii fanariote.
Însă, după alegerea în Adunarea Obștească, împotriva lui Bibescu s-a format o adevărată opoziție, pusă la cale de contracandidații lui la domnie, învinși, una care a găsit repede prilej să-i discute viața particulară, prilej oferit chiar de domn, în primăvara anului 1843 când, printre proiectele prezentate spre adoptare, a introdus și unul privind modificarea regimului dotal, instituit prin Legiuirea Caragea. Proiectul prevedea că, după divorț, femeia e datoare deopotrivă cu bărbatul să contribuie la creșterea copiilor. Detractorii, însă, răspândesc minciunile că proiectul prevedea dreptul bărbatului să poată înstrăina zestrea femeii, vodă dându-și astfel posibilitatea să-și însușească averea soției bolnave, spre a o da ibovnicei sale.
Era adevărat, însă, că proiectul desființa prevederea legală considerată învechită care statua că femeia adulteră pierde jumătate din zestre în favoarea soțului înșelat și, ca să lovească în Bibescu, opoziția a amendat proiectul, cu propunerea ca ,,bărbatul care hrănește țiitoare” (aluzie la domn) să fie osândit la plata a jumătate din zestrea femeii înșelate (aluzie la Zoe) și atât femeia adulteră (vizată Marițica) cât și bărbatul vinovat (vizat domnul) să fie trimiși în surghiun.
Cum Gheorghe Bibescu era vulnerabil, marea calomnie a prins și, în final, a fost obligat să-și retragă proiectul. Începea un mare scandal, până în 1844, când domnul reușește să obțină firman turcesc, cu aprobarea puterii protectoare Rusia, prin care suspenda Adunarea Obștească și, vreme de doi ani, domnește dictatorial.
După sosirea firmanului, să spulbere calomniile, domnul începe să-și pregătească divorțul de Zoe și face un prim pas: o pune sub interdicție ca bolnavă mintal, după care obține tutela asupra averii ei, pe care o dă în administrare unor epitropi cu obligația ca aceștia să întocmească foi dotale celor două fiice avute împreună cu Zoe, ajunse bune de măritat și, ca să pară că le-a aranjat situația, înainte de divorțul și recăsătorirea lui, le face nunți.
Divorțul de doamna Zoe apărea, pe mai departe, problema cea mai grea și, cu toate că Gheorghe Bibescu avea răbdare, lucrurile se precipită neașteptat, după ce Marițica rămâne însărcinată. Cum copilul care urma să se nască era unul adulterin, vodă, prin intermediul logofătului Dreptății (ministrul justiției), își reia încercările pe lângă mitropolitul Neofit, dar înalta față bisericească rămâne neînduplecată, fără să cedeze domnitorului, care exercita abuziv o putere absolută.
Mitropolitul se sprijinea pe prevederile Regulamentelor Organice, impuse, în 1830, țărilor române de Rusia, prin pacea de la Adrianopol, după ce rușii câștigaseră războiul împotriva turcilor. Aceste regulamente prevedeau că președinte al Adunării Obștești era mitropolitul și că, în atare situație, poate să îngrădească domnul. În plus, Neofit, era el însuși fiu de stolnic, aflat în scaun înaintea lui Bibescu, ascendentul politic împotriva acestuia, fiind determinant și pentru rolul major avut în răsturnarea domnitorului anterior, Alexandru Ghica. Dar, dincolo de toate, Neofit, de ,,origine grecească și cultivat, avea o rară finețe de gândire pe care o folosea curajos în acțiune, cu oportunism de om politic”, astfel că domnitorul nu a avut nicio șansă în fața sa.
Hotărârea mitropolitului se baza pe pravila, dar și pe obiceiul pământului, care spunea că, înainte de a fi un contract ,,tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre a face copii”, așa cum prevedea Legiuirea Caragea, căsătoria era o taină religioasă, încetățenită în practica dreptului nostru vechi și respectată de domnii, despărțenia fiind ,,treabă religioasă”, pentru care judecata aparținea mitropolitului.
Istoricul Petre Strihan a descoperit că încă din iulie 1843, sfătuită de domn, Marițica Ghica încheiase un zapis, cu trei martori, care atesta că între ea și soț (păstrat de Bibescu în dregătoria de Mare Spătar) ,,exista o răceală ce făcea imposibil traiul comun”. Considerând zapisul probă de netăgăduit în fața instanței bisericești, la 13 februarie 1845, adultera introduce cerere pentru divorț, dar este respinsă de Neofit și ai săi, pe motiv că ,,răceala dintre soți nu constituie un temei canonic de despărțenie”.
Sprijinită de Bibescu, Maria Ghica face recurs la Patriarhul de la Constantinopol și ,,o treabă muierească”, devine una politică, puterea protectoare, Rusia, sprijinind domnul, în vreme ce Franța, care căuta să contracareze influența rusă în principatele române, se opunea.
Văzând întorsătura treburilor, Gheorghe Bibescu insistă pe lângă ambasadorul rus la Istanbul să intervină la patriarh în vederea admiterii despărțeniei, însă, înaltul prelat este întrutotul de acord cu ce hotărâse mitropolitul Neofit.
Cum între timp, în Germania, venind din Paris, unde Bibescu o trimisese să evite scandalul, Marițica născuse, din concubinaj, un copil, domnul se vede nevoit să recurgă la vechiul procedeu fanariot al dării de bani și reușește să obțină, de la Divanul otoman, înlocuirea patriarhului de la Constantinopol cu unul mai ,,mlădios”. ,,Acesta a admis divorțul, cerând numai mărturia a trei boieri care au jurat că în menajul Ghica, singur soțul a fost vinovat. Același patriarh a pronunțat și divorțul domnului de soția sa Zoe”, scrie Petre Strihan, după 19 ani de la căsătorie, în timpul căreia se născuseră șapte copii.
Acest divorț făcea și mai șubredă poziția morală a lui Bibescu, pentru că părăsea pe Zoe într-o vreme când era din ce în ce mai bolnavă de o ,,nebunie blândă, dar destul de perfidă ca să-i îngăduie la intervale lucide să măsoare dimensiunile nefericirii ei”, o formă de alienare mintală, care, după vechile pravile, dădea totuși lui vodă motiv legal de despărțenie, nebunia îndreptățind divorțul. Glava 233 din ,,Îndreptarea legii”, capitolul 30 art.15 din Codul Andronachi Donici și art. 143 pct.4 din Codul Calimachi, puneau o singură îngrădire: soțul sănătos să aștepte însănătoșirea 3 ani, iar femeia 5 ani. Cum Bibescu așteptase zadarnic mai mult de 3 ani însănătoșirea Zoei, întrunea prevederile pravilelor, care considerau nebunia drept ,,patimă a dracului” sau ,,îndrăcire”, sufletele căzute în puterea diavolului fiind demne de privit cu dispreț.
În spate, cu dezlegarea dată de hotărârea noului Patriarh din Constantinopol, mitropolitul Neofit, până la urmă, oficiază căsătoria lui Gh. Bibescu cu Maria, fostă Ghica, urmată de o nuntă, plină de romantismul epocii. Anterior, mireasa și copilul născut în Germania se întorseseră pe Dunăre, într-o ambarcațiune ,,salutată în toate porturile cu onoruri princiare”, până la Brăila, de unde, cu alai domnesc, Marițica ajunge la Focșani, așteptată de domn, pentru o cununie însoțită de onoruri militare, urmată de ospețe populare atât în târgul vrâncean cât și la București.
Mitropolitul Neofit, după ce a mai făcut un singur gest ostil, refuzând oficierea în București a unui tedeum în ziua nunții, urmat de purtarea unei scurte corespondențe cu țarul și Pavel Kiseleff, în care-l ponegrea pe domnitor legat de recăsătorie, n-a mai îndrăznit să-l contrazică, grija față de scaunul său mitropolitan dovedindu-se mai mare și, izolat, a acceptat să-i boteze copilul născut din legătura cu Marițica, deja legitimat prin căsătoria cu aceasta.
La 1848, când, din cauza sprijinului dat revoluționarilor, Gheorghe Bibescu este nevoit să plece în exil, Marițica îl urmează la Paris, unde, după 15 ani de la căsătoria atât de senzațională la vremea ei, moare de cancer.
Nefericita Zoe a trăit îngrijită de fiica Eliza Filipescu, fie la Breaza, fie în capitală, până la 87 de ani. Este îngropată într-o criptă din absida stângă a bisericii Doamna Bălașa din București, având alături un grup statuar simbolic sculptat de francezul Rouleau, care o înfățișează ,,înălțată la cer de îngerul milei, lăsând să cadă pe pământ mantoul de hermină peste doi copii golași care tremură de frig”.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
