La 30 august 1877, trupele ruso-române de la Plevna, aflate sub comanda domnitorului român Carol I, au dat un ultim asalt sistemului de redute ce formau o centură aproape inexpugnabilă în jurul localităţii ce, ulterior, va deveni celebră. Cucerirea Plevnei însemna, pentru ruşi, înlăturarea ultimului obstacol ce le stătea în cale în drumul spre Constantinopol. Turcii se apărau însă cu o îndârjire ieşită din comun. Comandantul lor, generalul Osman, era un ofiţer renumit, admirat şi temut chiar şi de adversari, atât pentru excelenta sa pregătire militară, cât şi pentru curajul şi demnitatea de care dădea dovadă.
De altfel, atunci când, nemaiputând rezista asediului la care era supusă armata sa, a încercat, fără succes, să iasă din încercuire, pentru a se feri de umilinţele la care l-ar fi supus ruşii, Osman Paşa s-a predat românilor, rostind memorabilele cuvinte: „Mă predau bravei şi junei armate române”. Spre cinstea lor, românii nu l-au predat rușilor, deși acestia au insistat și l-au tratat cu toate onorurile ce se cuveneau unei mari personalități militare a timpului, cazându-l la cel mai bun hotel din București.
Singurul succes obţinut pe toată linia frontului, la 30 august, a fost cucerirea redutei Griviţa 1 de către trupele române. Mai precis, de Batalionul II vânători condus de maiorul Alexandru Candiano-Popescu. În rest, asalturile au fost respinse sângeros. Acest eşec l-a determinat pe domnitorul Carol să ordone trecerea la asediu. Un fapt memorabil, care a supradimensionat succesul de la Griviţa 1, a fost capturarea, de către soldatul Grigore Ion, a unui important drapel otoman. A doua zi, din raţiuni propagandistice, şi poate pentru a mai dilua insuccesul, soldatul Grigore Ion a fost prezentat domnitorului Carol I, depunând în faţa comandantului său suprem drapelul otoman ca semn al izbânzii (între noi fie spus, cucerirea redutei Griviţa 1, una din cele 17 redute ce formau complexul de apărare de la Plevna, era ca o frecţie la un picior de lemn). În zilele următoare, Carol I îl prezenta pe bravul ostaş însuşi ţarului Alexandru al II-lea, care prinde, cu mâna sa, „Crucea Sfântul Gheorghe” pe pieptul lui Grigore Ion. Ulterior, o va primi, după cum știm, și comandantul său. Acesta, însoţit de alţi doi ostaşi, care îl ajutaseră să captureze stindardul turcesc, au mers și la Bucureşti pentru a fi prezentaţi M.S. Reginei, fiind aclamaţi de întreaga capitală.
A fost suficient ca soldatul Grigore Ion să intre în galeria marilor eroi ai războiului pentru independenţă alături de Valter Mărăcineanu, George Şonţu, Dimitrie Giurescu, Peneş Curcanu, omniprezenţi în manualele de istorie. Mai puțin comandantul său, maiorul Alexandru Candiano-Popescu.
Numai că, în 1895, după 18 ani, s-a găsit un impostor, pe nume Grigore al Lucăi, care a pretins nici mai mult, nici mai puţin că el este cel care a capturat drapelul otoman. Mai mult decât atât, era sprijinit în afirmaţia sa de către A.C. Cuza (vulcanicul, dar valorosul om politic de mai târziu). Acesta a făcut chiar şi o interpelare în Parlament pe această chestiune.
Această întâmplare i-a prilejuit ieşirea la rampă a lui Alexandru Candiano Popescu, ajuns deja general. Într-un memoriu trimis Parlamentului, în care îl înfierează pe impostorul Grigore al Lucăi, Candiano Popescu scria: „Trei asalturi am dat redutei în acea zi. La cel dintâi atac, am înaintat până la marginea şanţului redutei, dar am fost respinşi. La al doilea atac, am înaintat numai până la 100-150 de metri depărtare de redută şi iarăşi am fost respinşi. La al treilea atac, către amurgul serii, trupele române, împreună cu două companii din regimentul rus, Arhanghel Gorod, au luat reduta. Soldatul Grigore Ion, din Batalionul 2 Vânători, ajutat de caporalul Nica Vasile şi sergentul Stan Gheorghe au cucerit un drapel de la duşman”.
În continuare, Candiano Popescu ne face dezvăluiri mai puţin cunoscute din culisele evenimentului: „…Intrasem în reduta Griviţa, când mă pomenesc cu câţiva soldaţi din al doilea batalion de vânători că vin la mine şi îmi spun că un vânător a luat un steag de la vrăjmaş şi că un căpitan de dorobanţi s-a repezit la dânsul să-i răpească steagul. Soldatul s-a împotrivit, atunci căpitanul l-a lovit cu mânerul săbiei aşa de tare în piept, încât soldatul a căzut jos, nelăsând steagul din mâinile sale. Alerg acolo și găsesc un căpitan de dorobanţi, îl întreb cum îl cheamă și abia poate să-mi răspundă, căci limba i se împleticea în gură. El se numea căpitanul Negoescu din regimentul al 16-lea Dorobanţi.
I-am făcut o aşa aspră mustrare încât şi-a venit în fire. Prin purtarea sa nedemnă, căpitanul merita să fie trimis îndată înaintea unui Consiliu de Război. N-am făcut-o pentru că mi-a fost ruşine să dezvelesc o asemenea faptă în faţa oastei române şi a armatei ruseşti ce lupta alături de noi ca aliată. A doua zi i-am relatat împrejurarea comandantului Diviziei a IV-a din coloana de asalt din care făcea parte. D-sa a voit să pună pe acest ofiţer într-un Consiliu de reformă. L-am rugat şi am stăruit să nu o facă. Vinovatul din timpul războiului devine acuzator în timp de pace. Iată de ce căpitanul Negoescu n-a îndrăznit până astăzi să ridice glasul…”.
Prof. dr. Cornel Carp
