În luna august 1716, Curtea Domnească din București primea o scrisoare prin care se vestea sosirea, la Pitești, a unui detașament austriac, cu intenția să facă o incursiune de pradă în Țara Românească, vestea fiind răspândită, chiar de căpitan și vameși, încă de la trecerea cătanelor, prin vama Câineni, să coboare pe valea Oltului. Se mai spunea în scrisoare că, de fapt, detașamentul, format din 12000 de soldați, a trecut munții să-l înscăuneze domnitor pe principele Gheorghe, fiul fostului domnitor Șerban Cantacuzino, care intenționa să-i ia locul lui Nicolae Mavrocordat – primul domnitor fanariot.
Intrat în panică, Nicolae Mavrocordat hotărăște să se îndrepte spre Giurgiu, pentru a cere ajutor turcilor, ținând morțiș să meargă cu el și Antim Ivireanul, nimeni altul decât mitropolitul Tării Românești.
Legat de acele zile, florentinul Anton Maria del Chiaro, fost grămătic (secretar) a lui Constantin Brâncoveanu – rămas printre români după moartea acestuia, ca să alcătuiască o istorie a Țării Românești – a scris că spre ,,miezul nopții, pentru a odihni caii, Constantin Mavrocordat se opri într-un sat Odaia și poposi în bordeiul unui țăran, unde ceru de băut. Se încinse aici o discuție între el și Antim Ivireanul, care nu mai voia să-l urmeze, susținând că sub niciun preț nu-și poate părăsi turma, mai cu seamă în împrejurări nenorocite ca acestea, când se putea ivi vreo răscoală în lipsa domnitorului și a mitropolitului.
Pe timpul discuției, mitropolitul fu chemat afară din bordei să i se înmâneze o scrisoare sosită cu un curier de la București și, după ce o citi, se adresă voievodului. I-a spus că nu mai este vreme de pierdut, că vine principele Gheorghe Cantacuzino. Nicolae Mavrocordat, prins de spaimă, a poruncit repede pregătirea cailor”.
Continuarea călătoriei este relatată de Radu Popescu, trăitor între anii 1655-1729, cronicarul Bălenilor, dușmanii de moarte ai Cantacuzinilor, care, la rândul lor, îl aveau cronicar pe Stoica Ludescu, autorul ,,Letopisețului cantacuzinesc”. Radu Popescu descrie continuarea călătoriei în lucrarea sa ,,Istoria domnilor Țării Românești de la 1290-1728”. ,,Vlădica Antim, mai mergând câtva loc cu domnul, s-a rugat să-l lase să se întoarcă la București. Domnul l-au poftit ca pre un arhiereu, ca să nu se dezlipească de măria sa, până se vor adevăra aceste lucruri și la ce sfârșit vor să iasă. Dar el, mitropolitul nu vrea nicicum, găsind multe pricini: una că a venit cu carăta numai cu doi cai și fără așternut, fără premeneale și fără bani de cheltuială, alta și ca un păstoriu ce iaste, nu i se cade să lase turma și să se ducă în altă parte… Dar nicicum nu i-au putut întoarce socoteala lui cea plină de vicleșug, ce o avea în inima lui, ci s-au întors la București”. Călugărul grec Mitrofan Grigoraș, la rândul său, scrie: ,,Iară mitropolitul Ungrovlahiei Antim n-a vrut să-l urmeze până la Dunăre, ci i-a spus să-și continue drumul mai departe, deoarece de acum înainte nu e nimic comun între el, domnul și Țara Românească”.
Mitropolitul își întemeia argumentele, în primul rând, pe prevederile pravilei, care spuneau că lui îi revenea cârmuirea țării, în lipsa domnitorului și, în al doilea rând, suferind de podragă, era împiedicat să facă eforturi perioade lungi de timp, obligat la tratament continuu.
Realitatea era că Antim Ivireanul îl prefera ca domn pe Gheorghe Cantacuzino, în locul Mavrocordatului, asemenea multor boieri dezamăgiți că Înalta Poartă renunțase să mai dea firmane de domnie unor pământeni, preferând fanarioții din Fanarul Istanbului. De fapt, prin cuvintele sale pline de hotărâre și curaj, mitropolitul își manifesta profesiunea de credință a iubirii de țară.
În dimineața zilei de sâmbătă, 29 august 1716, Antim Ivireanul sosește la București și, înainte de toate, află că scrisoarea vameșilor era un fals, însă nu pregetă să preia ocârmuirea țării ajutat de un sfat de boieri și, împreună, aleg domn pământean, pe vornicul Pătrașcu Brezoianu.
În zorii aceleași zile, Nicolae Mavrocordat ajunge în raiaua Giurgiului, primit de turcii de acolo, care, după ce văd o escadrilă de călăreți înaintând în goană, intră în panică și, convinși că sunt asediați, mulți sar în bărci să treacă Dunărea, dar, până la urmă, totul se lămurește a fi o manevră înșelătoare de cavalerie.
La scurt timp, Nicolae Mavrocordat își dă seama că scrisoarea care-l panicase fusese una ticluită cu vicleșug și renunță să fugă la Istanbul. Rămâne în Giurgiu și, timp de câteva zile, adună o trupă de turci pentru escortă. Pe 14 septembrie se întoarce la București, întâmpinat, la marginea orașului, de unii boieri înfricoșați, unde, după cum se înfioară autorul anonim al unei cronici muntene dintre anii 1688-1717 ,,ca o heară sălbatică îndată au tăet pe Pătrașcu vel dvornic Brezueanul, acolea în drum și iar au început a pune boieri în opreală”.
Uciderea lui Brezoianu, ctitor al bisericii bucureștene cu același nume, a fost rezultatul unor intrigi boierești, Nicolae Mavrocordat neavând vreme să strângă nicio probă relevantă despre vinovăția victimei.
Ajuns în București, Mavrocordat poruncește lui Antim Ivireanul să vină grabnic la Curtea Domnească, acest moment, conform istoricului Matei Cazacu, fiind relatat cu multe amănunte de cronicarul Mitrofan Grigoraș: ,,Când intră mitropolitul la curte în rădvan, ca de obicei, ca să se întâlnească cu domnul, soldații turci l-au oprit, l-au dat jos din rădvan și, smulgându-i barba și părul capului și târându-l jos, l-au închis într-o căsuță a curții…” La rândul său, Anton Maria del Chiaro consemnează o versiune asemănătoare: ,,Întors la curte, Nicolae Mavrocordat poruncește să fie chemat mitropolitul Antim, care, de frica turcilor, se hotărâse să asculte de ordin și era gata să fie ucis de aceștia în momentul scoborârii din rădvan pentru a sui scările palatului”.
Sprijinit de peste 1200 turci veniți deja la București și în așteptarea a încă 12000 tătari, Nicolae Mavrocordat, înainte să sosească la curte Antim, ținuse sfat cu boierii fideli, asupra sorții mitropolitului și, deja, trimisese curieri la Istanbul să obțină, de la neputinciosul patriarh egumenic, actul de caterisire.
Nu-i păsa că lovea într-un mare iluminist, om de cultură: tipograf, gravor, scluptor, teolog, autor al celebrelor Didahii, colecția de predice folosite la Marile Sărbători de peste an, cel care tipărise prima carte ortodoxă, urmată de altele să desăvârșească procesul de românizare a slujbelor bisericești, datina străină slavonă primind o lovitură decisivă, prin făurirea limbii liturgice în limba română.
În același timp cu trimiterea curierilor la Istanbul, Nicolae Mavrocordat face pâră la noul vizir, Khalil pașa, ,,sprijinită” cu multe pungi de aur. Îl acuza pe Antim Ivireanul ca fiind un ,,apostat uneltitor”. Omul de legătură al domnitorului la Istanbul, Dimitrie Iuliano, fost elev al tatălui său, Alexandru Mavrocordat Exaporitul, obține de la vizir ordinul de condamnare a mitropolitului la surghiun în Mânăstirea Sfânta Ecaterina din peninsula Sinai, cu care românii aveau legături.
După ce fusese torturat să renunțe în scris la rangul de mitropolit, de trei ori fiind în pericol să-și piardă viața, în ziua de 27 septembrie, sosește la București și gramata de caterisire, semnată de patriarhul Constantinopolului alături de unsprezece arhierei, prin care Antim Ivireanul era acuzat de ,,vrăjitorie și răzvrătire diavolească”.
Pe baza celor scrise în gramată, imediat, Nicolae Mavrocordat cheamă la București toți egumenii mânăstirilor de seamă din țară, să asiste la judecata publică a mitropolitului și înlăturarea lui din scaunul mitropoliei.
Degradantul proces a fost descris, de Anton Maria del Chiaro, în felul următor: ,,Mitropolitul Antim, închis la curte, a fost constrâns prin amenințări, să renunțe în scris la arhiepiscopat și în locul său a fost ales de către domn și dregători arhiepiscopul Mitrofan, fostul duhovnic al lui Constantin Brâncoveanu. Fu apoi despopit, acuzat de vrăjitorie și înșelăciune și i s-a pus potcap roșu în locul celui de mitropolit. I s-a ridicat și dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele său laic, Andrei. I se citi apoi sentința de închisoare pe viață în mânăstirea muntelui Sinai…”
Numit de domn să-l ducă pe Antim în Sinai, a fost boierul Iordache Colfescu, omul său de încredere, devenit mai târziu în 1727 stolnic , iar apoi mare comis.
Pe mai departe, florentinul Anton Maria del Chiaro scrie că: ,,pornit în miez de noapte cu carul, sub paza câtorva turci, ajunse în Galipoli, lângă râul Dulcia, care trece prin Adrianopole, unde fu ucis și aruncat în râu”. Mitrofan Grigoraș, un mai bun cunoscător al geografiei balcanice descrie că: ,,…luându-l în primire, oamenii care erau rânduiți să-l ducă în surghiun au și pornit. Până la Enos mai era în viață nenorocitul Antim, dar după aceea, cum se spune, a fost aruncat în mare, acoperit de valul întunecos”.
Cunoașterea împrejurărilor morții lui Antim Ivireanul s-a schimbat complet, după ce, la peste 20 ani de la moartea sa, în 1737, Nicolae Orleanu zis Cușcălăul, a povestit altfel întâmplările, într-o scriere descoperită în 1852 de un urmaș al său, Ghiță Cușcălăul, boiernaș de Buzău, publică în revista ,,Literatură și artă română”, sub titlul ,,Istorisirea morții mitropolitului Antim Ivireanul, tradusă după cea scrisă în grecește în 1737 de strămoșul meu Nicolae, parte din fapte văzute de el însuși cu ochii, iar o parte spuse lui de un boier care a fost în divan împreună cu ceilalți și cu mitropolitul”. Conform acestei scrieri, după condamnare, Antim Ivireanul, însoțit de doi boieri, a primit îngăduința să ajungă la biserica ctitorită de el, unde se mai construia ceva și, ca ,,bun săpător de piatră” a fost pus să ,,sape la un stâlp de piatră”, cum numai el știa, după care să dea economului său ,,sub stăpânire” toate lucrările.
Mitropolitul a înțeles că boierii care-l însoțeau fuseseră puși să-l omoare și i-a întrebat: ,,Pentru ce voi stați muți și nu-mi spuneți tot adevărul?” Boierii au început ,,a plânge și a spune că sunt puși de vodă și capetele lor și ale copiilor lor sunt în pericol de sabie dacă nu vor îndeplini porunca domnească”. Antim i-a rugat, plângând : ,,Fraților, dați-mi drumul cum veți ști voi, și mă duc din țara voastră (venise în Țara Românească din Iviria, Georgia de azi, fiind, pe rând, egumen al Mânăstirii Snagov, episcop de Vâlcea, mitropolit) și nu am să mai stau nicio zi de azi înainte cu voi. Mă voi duce unde mă va povățui Dumnezeu, numai să-mi dați drumul, ca să nu fiți și voi prinși cu păcatul lui Nicolae Mavrocordat și eu mă voi mântui de mâniile lui”. Boierii, lăcrimând din nou, i-au răspuns: ,,Nu putem nimic să facem din cele ce Preasfinția Ta ne zici, căci capetele noastre sunt în mâna lui vodă”. ,,Frații mei, v-am rugat că dacă se poate să treacă de la mine paharul acesta, dar se vede că așa este voința lui Dumnezeu”.
Antim a început să plângă din nou, a intrat în biserică și-a îmbrăcat odăjdiile, s-a împărtășit cu sfintele taine, după care a chemat economul său să-i zică: ,,Ia bine seama de toate lucrările, ce sunt sub a ta stăpânire, că eu mă duc și nu știu de mă voi mai întoarce”. Apoi, l-a sărutat și-a plecat ,,cu acei boieri și turcii care erau cu dânșii”, într-o butcă, până la Mânăstirea Snagov, unde s-a îmbrăcat iarăși în odăjdiile sale, s-a rugat mult lui Dumnezeu cu lacrimi, i-a iertat pe cei doi boieri și s-a dus pe punte. Pe negândite, însă, lângă el, au apărut boierii care-l însoțeau și, i-au dat brânci în lac, unde s-a înecat.
După ce asasinii au vestit lui Nicolae Mavrocordat că mitropolitul este omorât, a doua zi, vodă a venit la Snagov să se convingă de spuse și, de cum a sosit a ținut să fie scos din apă trupul înecatului, după care, văzându-l mort, a poruncit să fie îngropat noaptea pe ascuns.
Astăzi, această variantă a asasinării lui Antim Ivireanul este considerată cea mai paluzibilă, de mulți istorici, bazați pe ipoteza că deși în sfatul boierilor credincioși primului domnitor fanariot, se hotărâse altfel condamnarea mitropolitului, Nicolae Mavrocordat s-a temut că osânditul, om iscusit și cu avere, putea să scape din mâna turcilor mitarnici și, slobod, nu s-ar fi dat în lături, să-i facă alte greutăți, astfel că a preferat să-i schimbe surghiunul la mânăstirea din Sinai, cu omorul în lacul Snagov, fiind mai sigur, văzându-l mort.
Asasinarea aceasta devine verosimilă și pentru că, în lac, mai fuseseră lichidați și alți adversari domnești, precum postelnicul Constantin Cantacuzino, la 1660 și Hristea Popescu, tatăl cronicarului Radu Popescu.
Dacă adevărul este acesta, mulți au spus că avem măcar mângâierea că pământul țării noastre, a primit la sânul său trupul unui mare iluminist.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
