După asasinarea domnitorului martir Grigore Ghica al III-lea, la 12 octombrie 1777, din porunca sultanului, pentru că se opusese cedării părții de nord a Moldovei, Imperiului Habsburgic, fiica sa Alexandra, împreună cu mama, au luat drumul Stambului, cu intenția declarată să recapete măcar o parte din averea confiscată de Înalta Poartă și, nu prea târziu, spre mulțumirea lor, prin cunoștințele pe care le aveau acolo, au trăit bucuria împlinirii. Li s-au dat înapoi aproape toate bunurile și, pe mai departe, au dus o viață pe măsura rangului lor.
În Treapia, reședința de vară a ambasadorilor trimiși în capitala Imperiului Otoman, unde balurile se țineau lanț, Alexandra l-a cunoscut pe contele Louis-Emmanuel-Henri-Alexandre de Launay, sosit în capitala otomanilor – la sugestia lui Jean-Jacques Rousseau, dar cu sprijinul unchiului său din partea mamei, contele Saint-Prist, trimis extraordinar al Franței pe lângă Sublima Poartă – să scrie o lucrare despre modul de guvernare al Imperiului Otoman. Între conte și erudita domniță Alexandra s-a înfiripat repede o poveste de dragoste în timpul căreia francezul a avut prilejul să-i asculte și să-și noteze multe dezvăluiri legate de turci sau români.
După o vreme, contele și-a arătat interesul să vadă pe viu spațiul românesc și i-a propus domniței să călătorească împreună până în Moldova, dornic să afle cât mai multe despre singurul popor latin din estul Europei.
Însemnările contelui scrise în urma acestei călătorii, sunt păstrate integral la Biblioteca Națională din Dijon, o copie a acestora fiind făcută în 1937 de istoricul C. Gane (1885-1962).
Călătoria a început, la prânz, în ziua de 6 mai 1779, cu o suită formată din Alsing, ambasadorul Suediei la Stambul, care se angajase să asigure prin garda sa paza drumurilor, un diplomat manifestând voit multă cumsecădenie, față de conte și prințesa Alexandra, pus să demonstreze că, după o ședere la turci de peste 12 ani, cunoștea foarte bine împrejurările în care se desfășura călătoria.
Din suită mai făcea parte olandezul Schultz, responsabil cu buna dispoziție, pe care o întreținea prietenos, și un politician francez, Saint-Criox, dornic de cunoașterea unor meleaguri noi.
După o călătorie lungă cu trăsurile, drumeții ajung la Constanța, pe atunci, oraș sărac la marginea mării, ridicat într-o zonă aridă, plină de praf, fără arbori. Neîncântați de așezare, merg mai departe până la Mammay, așa cum se numea Mamaia în acel timp și, cu toate că era sat pescăresc plin și el de sărăcie, hotărăsc totuși să rămână peste noapte. Contele nu uită, însă, să noteze că satul populat de moldoveni și turci, era ridicat într-un loc foarte pitoresc, pe malul unui lac cu apă dulce, separat de mare printr-o fâșie de nisip care semăna cu un dig. Lacul, cu o întindere de o leghe, de pe care se vedea marea, ridica în mijlocul lui insula acoperită cu pădure, ceva minunat, de vreme ce pe aproape nu se zărea niciun arbore. Ispitiți de verdele insulei, călătorii s-au suit în lotcile unor pescari și, ajunși acolo, uimiți, au aflat că niciun copac nu fusese tăiat, deși oamenii locului duceau lipsă mare de lemne. Pădurea era venerată.
După întoarcerea de pe insulă, înainte să adoarmă, în colibele pescarilor, gazdele le-au povestit de legenda, știută din vremuri de demult, care spunea că, fascinat de frumusețea insulei, un rege grec își ridicase pe ea o casă de țară la care venea des.
A doua zi, după ce au aflat că Markin (Măcin) este la doar două leghe, călătorii au părăsit Mammay, îndreptându-se spre Dunăre. Ajunși la Markin, au descoperit un orășel agreabil, ridicat pe culmea unui deal mic, în pantă lină spre fluviul cu valurile care se vedeau la doar câteva sute de pași. Priveliștea era minunată și frumusețea locului i-a îndemnat să coboare în lunca Dunării plină de vite scoase la pășunat. Întrați în discuții cu ei, păstorii le-au povestit despre multe ale locului, dar mai ales despre o năpăstuire abia trecută, cea a năvălirii lăcustelor, venite peste ei, după ce pustiiseră Moldova. Călătorii s-au minunat mult când aflat că, împotriva invaziei, păstorii foloseau doar descântecul făcut de un flăcău nedat la trup, care, după ce slobozea vrăji deasupra unei ape neîncepute, o împrăștia pe câmpuri, în credința că va atrage vulturii să ciugulească lăcustele.
Impresionați de poveste, contele, domnița și suita lor, au luat-o de-a lungul Dunării spre Galați, trecând prin locuri pitorești, care, cu farmecul lor, îl făceau pe francez să vadă și mai mult frumusețea prințesei moldave.
Pentru trecerea Dunării s-au urcat pe un bac, însă, de cum au vrut să coboare, niște ceauși cu bastoane de argint în chip de bardă la capete, i-au împins înapoi, poruncind să aștepte până vine ispravnicul de Galați. Spaima nu a ținut prea mult, pentru că la scurt timp, călare, însoțit de 20 călăreți, a apărut ispravnicul doritor să-i primească personal, după ce aflase că în grupul călătorilor se afla fiica domnitorului martir Grigore Ghica al III-lea, însoțită de străini dornici să cunoască Moldova. Din porunca ispravnicului, călăreții s-au rânduit de o parte și de alta a drumului, până printre ei au apărut, aduși de rândași, caii aleși să fie călăriți de oaspeți până la corturile ridicate la doar câteva zeci de pași dincolo de debarcader. Pentru domnița Alexandra a fost adusă o litieră purtată de flăcăi și, de cum a fost suită în ea, s-a dat poruncă de plecare, în frunte cu călăreții, numai că, olandezul Schultz, care se credea mare călăreț și ținuse cu tot dinadinsul să încalece cel mai nărăvaș cal, a fost trântit în noroi de armăsarul ridicat în două picioare. Nevoit să se retragă pentru schimbat repede hainele înainte de intrarea în cort s-a făcut nevăzut, fără să mai poată fi martor la primirea cu onoruri a domniței și contelui. A apărut în cort pe timpul discuțiilor protocolare, când oaspeților le erau servite dulcețuri și cafele, starea prin care trecuse olandezul ducând la multă bună dispoziție, fără ca el să mai aibă ocazia să demonstreze cât de bun era la așa ceva.
Apoi, au fost conduși prin orașul destul de mare, ridicat pe o colină a Dunării, cu multe case depărtate unele de altele, după ce în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, încheiat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, fusese aproape cu totul incendiat.
Suita domniței Alexandra a aflat că Galațiul reclădit devenise un mare port, foarte frecventat pentru transportul de grâne și mărfuri. În plus, portul avea schelă pentru construit corăbii, care, după lansarea la apă, coborau spre mare să ajungă mai ales la Stambul. În schelă, tocmai se vedeau două corăbii destul de mari aproape de lăsarea la apă, spre mândria ispravnicului, care a ținut să adauge că în jos de Galați, nu prea departe, se află alt port, Brăila, cel mai mare din Valahia, cealaltă țară românească, păzit de turci în frunte cu un pașă, pentru că și din el luau drumul Stambului multe cereale și tot felul de mărfuri.
La plecare din Galați, pe 4 iunie, dimineața la ora cinci, suita domniței Alexandra a avut parte de surpriza să fie însoțită de alt alai din 38 călăreți mergând la dreapta și stânga drumului, cu 50 de boieri călare, doi câte doi, prin mijlocul drumului, după ei venind ispravnicul, toți însoțind trăsurile călătorilor, până la un loc unde fusese ridicat un cort, în care călătorii au fost poftiți să intre în el, pentru servirea dulcețurilor și cafelelor, așa cum se obișnuia în Moldova înaintea urărilor de drum bun.
După șase ceasuri de mers, în satul Suseni, au avut parte de bucuria neașteptată să vadă că sunt întâmpinați de Constantin Paladi, boierul locului, care, după salut, i-a invitat în conacul său, așezat la poalele unui deal împădurit, lângă un iaz mare, nimic mai bun pentru tras răsuflarea și odihna de noapte a drumeților.
De la Suseni, domnița Alexandra și însoțitorii ei au ajuns la Bursuceni, iar mai departe, prin văi verzi, tăiate de râuri, cu păduri încântătoare de copaci falnici, au intrat într-o vale înconjurată de coline nu prea înalte, pline de pășuni, în care era așezat Bârladul.
De cum au aflat de sosirea lor, ocârmuirea locală a ținut cu tot dinadinsul să organizeze, în cinstea venirii, un bal într-un salon elegant în care douăzeci de fete, pe sunetul a două viori, au interpretat un dans de primire. Totul l-a impresionat mult pe contele francez, nevoit să exclame că nici la Opera din Paris nu văzuse asemenea baluri. Petrecerea a durat până la miezul nopții și, după odihna cuvenită, a doua zi, pe 8 iunie, domnița Alexandra și companionii ei, au plecat spre Iepureni, cale de trei ceasuri, până la un conac boieresc, înconjurat de arbori, boscheți și flori, unde sunt primiți cu petale de trandafir, care, după cum spunea obiceiul locului, se ofereau numai prietenilor. Aici, contele francez află că, în Moldova, dulceața de trandafiri este la mare cinste, fiind foarte căutată și, pentru asta, boierii sădeau în grădini multe tufe de asemenea flori.
Din spusele gazdei, contele Louis-Emmanuel- Henri- Alexandre a mai aflat că Moldova, în teritoriu, este condusă de ispravnici, oamenii domnitorului, și că nobilii țării se numesc boieri, unii cu origini vechi înainte de venirea turcilor, iar alții făcuți de otomani, aceștia din urmă bucurându-se de mai puțină considerație. Dregătorii statului erau numiți din rândurile boierilor, din rândurile acestora făcând parte și cei 12 boieri divaniți membri ai Divanului domnesc.
Fiecare boier era posesor de moșii întinse pe care lucrau supuși, dar era și stăpânul a sute de robi țigani asupra cărora avea drepturi absolute.
Următorul popas al suitei domniței Alexandra a fost la Huși, într-o zonă pustiită multă vreme de tătari prin habuluri, acele teribile incursiuni puse la cale de hani, pentru răzbunare și jafuri, în timpul cărora se ajungeau la armate de până la 40000 călăreți. Uimit, contele francez a mai aflat că înainte de pornirea lor, imamul făcea o rugăciune în fața năvălitorilor, iar hanul lua un tăciune aprins pe care-l azvârlea la pământ, semn că trebuie să se plece pentru pârjolirea a tot ce vor întâlni în cale.
Spre mulțumirea domniței și marea satisfacție a contelui au aflat că, după ultimul război ruso-turc, hanilor li s-au luat dreptul de a-și mai înarma oameni, numai că rămânea să se vadă dacă vor respecta opreliștea.
De la Huși, lăsând trăsurile, au plecat călări spre Prut să vadă Stănileștiul, locul bătăliei dintre turci și rușii lui Petru cel Mare, aliați cu moldovenii lui Dimitrie Cantemir, bătălie în care otomanii învinseseră și se impusese Pacea de la Prut, în urma căreia marele cărturar moldovean, ajuns domn al Moldovei, însoțit de 4000 oșteni, a fost nevoit să ia calea exilului spre Rusia, unde și-a continuat munca de erudit, iar oștenii săi au primit pământurile promise de țar.
Cum, la plecarea din Stambul, contelui francez și domniței Alexandra, vizirul le pusese în vedere să nu viziteze Iașul și Curtea Moldovei, despre oraș și aceasta au aflat, doar câte ceva, de la dragomanii care-i primiseră la marginea orașului, care n-au uitat să le spună că la curte se trăia în cel mai mare fast și lux.
Pentru domnița Alexandra, șederea în prejma orașului a făcut-o să-și aducă aminte de omorârea mișelească a tatălui ei, atunci când sultanul a strecurat un capugiu printre slujitorii domnului Grigore Alexandru Ghica vodă, nimeni altul decât un turc pe care domnul îl protejase întotdeauna, după ce căzuse prizonier și rănit fiind l-a luat în Iași să fie îngrijit pentru vindecare. Închipuindu-și, pe drept cuvânt, că domnitorul Ghica nu-l va bănui, în niciun chip, pe acest om au ales turcii să-l omoare, după ce se opusese cedării Bucovinei către Imperiul Habsburgic. Și nemernicul, când a prins momentul, nu s-a dat înapoi să-i vâre pumnalul în piept, după care i-a tăiat capul să-l ducă plocon sultanului la Stambul.
Pentru că Louis-Emmanuel-Henri-Alexandre de Launay ajunsese aproape de Polonia, și-a dat seama că are o datorie de onoare să facă cunoscută acolo lucrarea despre modul de guvernare al acestei țări, scrisă, special pentru polonezi, de marele său prieten Jean-Jacques Rousseau, mort între timp. Astfel, a hotărât să se îndrepte spre Liov, cu toate că vedea destrămarea suitei și înmormântarea, nu fără durere, a iubirii sale față de prințesa Alexandra, care înțelesese de mult că menirea sa de om al secolului 18, secolul luminilor, impunea să fie pusă deasupra iubirii sale față de conte, atâta timp cât nobilul francez gândea la revoluția care trebuia să schimbe Europa.
O revoluție pe care acesta a prins-o în 1789, întors în Franța, pe timpul căreia s-a afirmat ca orator al Constituției și partizan al monarhiei constituționale, după ce trecuse în tabăra regaliștilor, de care a rămas atașat până la moartea sa, din 12 iulie 1812, la Londra.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
