În prejma bătăliei de la Stănilești, pe Prut, din 18-22 iulie 1711, îngrijorat de soarta țării sale, voievodul Constantin Brâncoveanu, știind că războiul dintre ruși și turci se va duce pe teritorii românești, îi scria țarului Petru cel Mare – aureolat de victoria de la Poltava, din 27 iunie 1709, împotriva suedezilor conduși de Carol al XII-lea – o scrisoare de felicitare, făgăduindu-i, totodată, că îl va ajuta cu provizii pe timpul luptelor. Pe de altă parte, pentru a nu știrbi cu nimic încrederea Porții otomane, prin emisari, trimitea la Stambul zeci de pungi cu galbeni, blănuri și alte daruri de preț, nimic surprinzător pentru turci, atâta timp cât veneau de la ,,valahbeiul”, numit ,,Altân-Bey”, adică ,,prințul aurului”.
În toiul pregătirilor de război ale armatelor țaristă și otomană, voievodul român și-a adunat oastea în tabăra de la Urlați, pentru a fi cât mai aproape de Moldova, hotărând să întreprindă vreo acțiune doar în momentul când aceasta ar fi în interesul Țării Românești. Intervine, însă, trădarea spătarului Toma Cantacuzino, comandantul celor 12000 de oșteni valahi, care trece cu oștenii în tabăra lui Petru cel Mare și participă alături de ruși la atacarea și cucerirea cetății Brăila, raia turcească.
Cum bătălia de pe malurile Prutului – la care a participat și armata moldovenească a lui Dimitrie Cantemir, aliat al țarului – s-a încheiat cu înfrângerea trupelor rusești, Petru cel Mare a fost nevoit să încheie pace cu marele vizir Mehmed Baltagi, în urma căreia ambele mari puteri nu pierdeau nimic.
După terminarea luptelor, turcii n-au crezut că trecerea spătarului Toma Cantacuzino și a boierilor lui de partea rușilor s-a făcut fără știrea domnitorului Constantin Brâncoveanu, ura turcilor fiind canalizată și întărită de nimeni altul decât Constantin Cantacuzino ,,cilibiul”, ,,mult învățatul”, ,,scriitorul”, unchiul domnitorului, despre ale cărui uneltiri nu avea cunoștință.
Era ziua de marți, 22 martie 1714, când, ,,la vreme de chindie”, o veste năpraznică făcea repede ocolul mahalalelor Bucureștiului: în oraș apăruseră niște turci, numai că, până spre seară, s-a lămurit totul: venise capugiul Mustafa Aga, unul dintre vechii prieteni ai lui Constantin Brâncoveanu. De cum a aflat, domnitorul a trimis câțiva boieri să-i ureze bun venit și să-l întrebe dacă are nevoie de carâte să vină la curte. Șiret, Mustafa Aga a răspuns că se află doar în trecere prin București, dar, a doua zi dimineața, o să-l vadă, înainte să-și continue drumul spre cetatea Hotinului.
Seara, palatul Brâncovenilor a fost luminat până după miezul nopții, somnul neprinzând pe nimeni, până la primul cântat al cocoșilor, copiii de casă și lefegii domnești robotind fără zăbavă: a doua zi domnul Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani. Retras în iatacul său, își făcea rugăciunile obișnuite, în vreme ce, doamna Maria, cu fetele, se aflau la Mogoșoaia.
Cu fastul cuvenit, a doua zi, miercuri 23 martie 1714, un alai domnesc îl conducea la curte pe capugiul Mustafa Aga, primit de voievod în spătăria mare, în semn de respect deosebit. În ciuda anilor ce-i avea, s-a ridicat cu vioiciune, să-l întâmpine. I-a urat bun venit și l-a invitat să se așeze pe o sofa de catifea rubinie. A rămas surprins când capugiul i-a răspuns că nu este timp de ședere. Apoi, i-a deslușit că, dată fiind prietenia ce-i leagă, deși îi este greu, e musai să-i spună voința padișahului, deci a lui Alah, căreia trebuie să i se supună, și Constantin Brâncoveanu s-a pomenit dintr-o dată cu năframa din mătasea neagră, aruncată pe umăr, semn al mazilirii. Amețit de vestea rea, sub povara gândurilor care-l năpădise, Brâncoveanu a vrut să se așeze. Capugiul, pus pe îmbrânceli, l-a trezit la realitate. I-a strigat că nu mai are loc la curtea domnească. Speriat, dându-și seama în ce încurcătură se găsește, ,,valahbeiul” a sărit spre fereastră, să strige: ,,Slujitori! Slujitori! Unde sunteți? Nu mă lăsați!” Nu a răspuns însă niciunul, peste tot era o tăcere surdă. Porțile curții, ușile spătăriei erau toate păzite de străji.
Curând, aduși din oraș, în spătărie s-au înfățișat boierii divaniți cu mitropolitul țării și, din apropierea tronului pe care până atunci stătuse Constantin Brâncoveanu, capugiul le-a citit firmanul împărătesc prin care domnul Țării Românești era declarat hain și mazilit, iar lor li se cerea să răspundă cu viața de averea Brâncovenilor, după ce semnau și își puneau pecețile, pentru sigilările visteriei cu tezaurul țării și cămării unde se afla averea domnitorului.
Când vestea cruntă a ajuns la palatul Mogoșoaia, doamna Maria cu fetele au venit în grabă la București, imediat, însă, puse sub pază.
Două zile mai târziu, în frunte cu imbrohorul, s-au îndreptat spre capitală câteva sute de spahii, întâmpinați la Bariera Giurgiului, cum era obiceiul, conduși cu mare alai la casa vornicului Șerban Cantacuzino, nepotul uneltitorului stolnic Constantin Cantacuzino. Mulțumind de primire, imbrohorul a poruncit înfățișarea boierilor divaniți, pentru punerea la cale a alegrii noului domn. Alegerea s-a făcut repede. Mai întâi, imbrohorul a întrebat, pe scurt, dacă boierii vor să-l aibă domn pe Mihai Racoviță, fostul voievod al Moldovei. Știa că răspunsul va fi negativ, însă, i se datora și lui Racoviță, măcar cinstea de a fi propus domn, după sprijinul dat în mazilirea lui Constantin Brâncoveanu. Într-un singur glas, boierii divaniți au răspuns că vor domn pământean, pe marele spătar Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino. Imbrohorul a fost de acord și, punându-i mâna pe umăr, i-a strigat: ,,Ești bei!”. Cum nu avea la îndemână caftan de domnitor, l-a scos pe al său și i l-a pus pe umeri, după care a poruncit boierilor să-l ducă la Mitropolie, pentru ungerea de domn.
În noaptea de 25 martie, când, pentru familie și fostul domn, pregătirile pentru drumul spre Stambul au fost terminate, cu puține bagaje îngăduite, urcați în șase carâte, Constantin Brâncoveanu, doamna Maria, cei patru fii, patru gineri și una din nurori, Anița Balș, fata marelui vornic Ioniță, cu fiul de numai 7 luni, ieșeau pe la Bariera Giurgiului, plecați într-o călătorie de peste trei săptămâni, până la poarta vestitei închisori Yedicule (Șapte Turnuri).
Despuiat până și de haina care-i acoperise trupul ostenit, Constantin Brâncoveanu, cu fiii și ginerii, au fost aruncați în cea mai întunecoasă celulă a temniței, doamna Maria, jupâneasa Anița Balș cu fiul ei, fiind închise în camera unuia din turnuri. Pentru fostul domnitor, în fața copiilor și doamnei, aproape două luni au ținut torturile cu fier roșu pe piept și cercuri de metal înroșite în jurul capului, să mărturisească unde-i sunt averile, la ce bănci și în ce țări avea banii depuși.
După ce, la sfârșitul lui iunie, a fost mutat din temniță, speranțele de iertare și recăpătarea domniei, i s-au înfiripat. Cum avea nevoie de bani, a reînceput legăturile lui de afaceri cu Apostol Manu din Sibiu, care cunoștea sumele sale depusese în bănci din Viena sau Amsterdam, precum și averea pe care o mai deținea într-o mânăstire știută numai de ei. Scrisorile i-au fost descoperite de turci și speranțele fostului domn s-au năruit în câteva zile. Întreaga familie, la 28 iunie, a fost din nou întemnițată la Yedicule, reîncepând torturile sub care a mărturisit alte averi, numai că, oricât de multe au fost declarate, turcii nu mai dădeau crezare celor mărturisite.
La 14 august i se făgăduiește eliberarea imediată, și poate domnia, dacă va spune unde a depus cele 20000 de pungi cu galbeni, pe care sultanul bănuia că-i deține. I se cerea, însă, imposibilul și, sătul de atâtea schingiuiri, într-un moment de revoltă, și-a pierdut cumpătul: cu voce tare a blestemat sultanul, umbra lui Alah pe pământ, cât și pe marele vizir. Pentru turci era prea mult, și imediat l-au condamnat la moarte.
A doua zi dimineața, la ora 9, piața de pe malul Cornului de Aur era plină de musulmani, dornici să ia parte la un spectacol barbar. Șiruri de ieniceri, cu iatagane strălucitoare, căutau să mențină ordinea de jur împrejurul pieței, în vreme ce, de peste drum de Galata, dintr-un chioșc al Seraiului, priveau sultanul și sfetnicii lui apropiați, în vreme ce Brâncoveanu își îmbărbăta copiii: ,,Fiți viteji fiii mei. Am pierdut tot ce am avut, măcar sufletele să ni le mântuim”.
La un semn al sultanului, în mijlocul pieței, unde aștepta cu sabia în mână, fără vreun ceremonial, călăul a îndeplinit iute porunca padișahului, muftiului și marelui vizir Ali Pașa. Mai întâi a tăiat capul lui Văcărescu, sfetnicul apropiat al voievodului, apoi au urmat fiii Constantin, Ștefăniță și Radu. Îngrozit, Mateiaș, fiul cel mic, care abia împlinise 14 ani, s-a aruncat în genunchi, rugând pe sultan să fie iertat: ,,Dă-mi voie să-mi trăiesc tinerețea! Mai bine vreau să fiu mahomedan, decât să mor nevinovat”. Schițând un gest de generozitate, sultanul l-a întrebat pe fostul domnitor, dacă îngăduie fiului său să-și schimbe religia, pentru a-și păstra viața. Cu inima împietrită de durere, bătrânul tată, nu s-a înduplecat: ,,Din sângele Brâncovenilor nimeni nu și-a pierdut credința. Să plătească nenorocitul acesta, cu viața, cinstea pe care voia s-o piardă!” Rămas ultimul, Constantin Brâncoveanu și-a plecat singur capul sub paloșul călăului.
A urmat ceremonialul des întâlnit la Stambul în acea vreme: trupurile morților au fost aruncate în apele învolburate ale Bosforului, iar cele șase capete, înfipte în vârfuri de sulițe, purtate până seara târziu pe străzi. În secret, prin grija Patriarhiei ortodoxe din Istanbul, trupurile celor șase martiri au fost pescuite din mare și duse, cu mari greutăți, în vechea mânăstire zidită de împăratul bizantin Ion Paleologul, pe insula Halky, a arhipelagul Prinkipo, din Marea Marmara.
Doamna Maria a fost ținută, o bucată de vreme, sclavă în Seraiul sultanului, după care, închisă 7 luni în temnița Bostangi Bașa, a reușit să se elibereze, în martie 1715, în schimbul a 100 pungi cu galbeni, împrumutate de la câțiva zarafi ai Istanbului. Apoi, a trăit timp de 1 an în exil la Kutais, în Caucaz, pe țărmul Mării Negre, până în toamna 1716 când, după moartea marele vizir Ali Pașa, capătă îngăduința să se întoarcă la București.
Într-o corabie cu pânze, străbate Marea Neagră, până la 17 octombrie, debarcă la Varna și se îndreaptă spre Giurgiu. La Razgrad îl întâlnește pe noul domn, Ion Mavrocordat, numit de turci și, pe drum, în mare taină, primește îngăduința să aducă trupul lui Constantin Brâncoveanu, pentru reînhumare.
Taina a fost atât de bine păstrată, că abia după 200 de ani, în 1914, mormântul domnitorului martir a fost descoperit de profesorul Drăghicescu, în biserica Sfântul Gheorghe din București, unde se afla o lespede de mormânt fără inscripție, deasupra căreia ardea o candelă cu fraze migălos încrustate, nedescifrate de nimeni până atunci.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
