Cărțile noastre didactice de istorie, de regulă, nu fac referiri la campania comună, antiotomană, a celor trei țări române, desfășurată între 1657-1662, cercetată, spre lauda lor, de Cristina Anton-Manea și Sergiu Iosipescu, care demonstrează că percepția doar a unor lupte separate ale principatelor românești împotriva otomanilor, este una care nu corespunde adevărului istoric.
(prima parte a textului o puteți citi aici: https://www.atitudineinarges.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=19622:2024-07-29-09-55-30&catid=5:cultura&Itemid=6)
…
Pe tronurile lui Gheorghe Ștefan și Constantin Șerban, refugiați în Transilvania, turcii susțin domnii care se declaraseră loiali față de ei, Gheorghe Ghica în Moldova și Mihnea al III-lea în Muntenia, numai că, doar primul a confirmat așteptările, domnul muntean, mare admirator a lui Mihai Viteazul, înțelegând repede că este datoria lui morală să urmeze politica ilustrului său predecesor. Mihnea al III-lea își suprimă adversarii politici și, în 1659, pornește războiul său antiotoman, printr-un măcel al creditorilor turci și atacarea cetăților dunărene ajunse pașale, în care se aflau garnizoane turcești.
Era vremea când fugarii Gheorghe Rakoczi II împreună cu Gheorghe Ștefan și Constantin Șerban se întorceau în Transilvania și Dieta, tot atunci, îl înlătură pe Arcadiu Barcsai, proclamându-l, din nou, principe pe Gheorghe Rakoczi II, care ia repede legătura cu Mihnea al III-lea și alianța comună românească antiotomană se reface în doar câteva zile, urmată de stabilirea planului campaniei de luptă.
Pus în acțiune, planul a dus la ocuparea tronului Moldovei de către domnul muntean Constantin Șerban, sprijinit de trupe muntene și transilvănene, după ce Gheorghe Ștefan renunță de bunăvoie la tronul moldovenesc și pleacă în pribegie.
În felul acesta alianța românească antiotomană, a ajuns să fie condusă de Gheorghe Rakoczi II, Mihnea al III-lea și Constantin Șerban.
Din nefericire, însă, această alianță a durat doar 19 zile: o armată tătară l-a înlăturat pe Constantin Șerban de pe tronul Moldovei, înlocuindu-l cu Ștefăniță, fiul lui Vasile Lupu, în vreme ce altă armată turco-tătară îl înfrânge pe Mihnea al III-lea, obligat să se refugieze în Transilvania, unde, în primăvara care a urmat, moare.
Astfel, continuarea luptei contra Semilunei, a revenit doar lui Gheorghe Rakoczi II, care, în mod lăudabil a încercat – și chiar a reușit – să ridice la luptă mase mari de iobagii, după ce le-a făgăduit eliberarea. Sprijinit de ei, a luptat în multe confruntări militare cu turcii, în cadrul unui război în care iobagii au vrut să demonstreze că Transilvania era de partea lui Gheorghe Rakoczi II și nu-l voiau principe pe Arcadiu Barcsai.
După lupta cu otomanii de la Florești, din 22 mai 1660, ilustrul Gheorghe Rakoczi II moare, la 7 iunie 1660, și Dieta alege principe al Transilvaniei pe Ioan Kemeny, care, nădăjduind în ajutorul habsburgilor, proclamă, la 23 aprilie 1661, abolirea suzeranității turcești și trecerea sub cea imperială austriacă. Dar numai după 5 luni, Înalta Poartă îl înlătură de pe tron și pune în locul său pe Mihail Apaffi.
Cu toate că generalul Raimondo Montecuccolli, comnadantul trupelor imperiale din Transivania, îi vine în ajutor, Ioan Kemeny nu poate fi salvat și, împreună cu italianul, este nevoit să se refugieze în Ungaria Superioară.
S-a ajuns, astfel, în situația ca Transilvania să aibă doi principi, unul susținut de austrieci, altul de turci, care, inevitabil, au ajuns inamici.
În ianuarie 1662 era o vreme când, după geruri puternice, ninsori mari și ploi abundente, sub cerul sumbru, s-a lăsat din nou gerul și drumurile au ajuns de necirculat, pământul fiind acoperit cu o pojghiță de gheață.
Era seara de 20 ianuarie când, în castelul de la Albești al familiei Haller, unde își fixase comandamentul împreună cu nobilii săi, bătrânul principe Ioan Kemeny, înfășurat în blănuri scumpe, se gândea posomorât la situația în care se afla: trupele sale – în rândul cărora se aflau și detașamente românești – erau lângă Sighișoara; cavaleriile germană și croată, aliate, erau așezate în satul Vulcan, iar husarii lui Ștefan Ebeni în satul Șaieș.
Știrea adusă de iscoade nu era deloc îmbucurătoare: o armată turcească de 2000 cavaleriști de elită, conduși de Cuciuc Mehmed, pașă de Oradea și mare serdar al armatei otomane în Transilvania, intrase în Mediaș.
După sfatul ținut în castel cu nobilii și ofițerii săi, toți s-au arătat gata să pornească împotriva ambițiosului pașă, să-i împiedece unirea forțelor sale cu forțele turcești staționate în Sighișoara, însă, de teamă să nu se creadă că fuge de principele Apaffi, Ioan Kemeny hotărăște să mai rămână o noapte în castelul de la Albești.
Cavaleria turcă s-a îndreptat cu iuțeală spre Sighișoara și, a doua zi, la ora patru după-amiază, Cuciuc pașa intra deja în oraș, salvele de tun fiind auzite până la Hetiur, unde Ioan Kemeny ajunsese între timp cu armatele și ținea un nou sfat cu nobilii și ofițerii săi.
Hotărăște să încalece și, însoțit de 300 cavaleri, pornește cercetarea drumului spre Seleușul Mare, unde așteaptă restul armatei, să se îndrepte spre Nadeș, însă căruțele cu merinde, trăsurile și carele cu tunuri, se împotmolesc în drumul rău, fiind imposibilă înaintarea.
În timpul nopții, în cetatea Sighișoarei, două iscoade spuneau celor de față traseul urmat de Kemeny cu oastea sa și, Cuciuc pașa, fire dornică de glorie, hotărăște să părăsească cetatea în zori, în urmărirea principelui transilvănean, care, din spusele iscoadelor, părea că se îndrepta spre Ungaria.
În tabăra sa de la Seleușul Mare, după ce ținuse un nou sfat cu nobilii până atunci loiali lui, Ioan Kemeny era dezamăgit, văzând că aceștia nu mai aveau încredere în forțele lor și cei mai mulți voiau să se retragă, cât mai iute cu putință, la domeniile deținute în Ungaria Superioară.
Principele, obosit, a luat hotărârea să se mai stea o zi la Seleușul Mare, pentru aprovizionare cu nutreț, după care soldații săi să pornească spre Dumbrăveni, pentru jefuirea castelului și satului stăpânit de Mihail Apaffi. Abia după jaf, marșul urma să continue spre Ungaria, Ioan Kemeny crezând că, în părțile nordice, armata turcă putea fi mai ușor înfrântă, obosită după lungă urmărire. Ideea jafului, însă, i-a surprins pe mulți, înainte de toate fiind una care nu se potrivea, în niciun fel, cu firea și educația principelui.
Curaj să se i se împotrivească a avut doar contele Petru Huszar, care a încercat să-l convingă că turcii nu vor zăbovi la Sighișoara și vor porni pe urmele lor, cel mai înțelept fiind să nu se oprească nicio clipă din drumul spre Ungaria.
După ce a acceptat doar cererea cancelarului Ioan Bethlen să trimită o scrisoare către imperialii de la Viena, prin care să ceară ajutor, Ioan Kemeny nu a renunțat la planul său și, spre dezamăgirea multora, nu după mult timp, s-a dovedit că gândirea contelui Petru Huszar a fost una temeinică.
Cătanele plecate, cu o zi înainte, din tabăra de la Seleușul Mare, după informații, s-au întors să spună că o armată păgână, gata de luptă, condusă de pașa Cuciuc Mehmed, trecuse deja prin Hetiur și se îndrepta grăbită spre tabăra lor.
Totul s-a confirmat, când la prânz, la orizont, a apărut armata turcilor. Știind că majoritatea ostașilor săi erau răspândiți prin sat după provizii, Ioan Kemeny a sărit pe cal și a ordonat să se sune din trâmbiță, numai că, militarii răspândiți au ascultat cu uimire și neîncredere chemarea, puțini răspunzând la apel și principele a văzut cu neliniște că îi lipseau oamenii cei mai buni. Cu greu i-a așezat pe cei prezenți în poziții de luptă, împărțindu-i în mai multe corpuri dispuse pe valea îngustă de la marginea satului Seleușul Mare.
Lângă pădure, ca aripă dreaptă, a luat poziție corpul de pedestrași condus de Emeric Radak, format din 600 haiduci, tineri, veniți de bunăvoie să lupte împotriva turcilor; în partea opusă, la marginea satului, a fost trimisă cavaleria germană și croată; centrul l-a ocupat cavaleria maghiară condusă de Ștefan Ebeni. În celălalt capăt al satului, Ioan Kemeny a trimis un corp de rezervă, format din 300 cavaleri unguri și 300 cavaleri germani, să poată preveni o eventuală încercuire a armatei sale.
Nu sfârșise bine dispunerea forțelor sale, când un husar maghiar s-a apropiat de Ioan Kemeny și l-a avertizat că nobilii îl vor trăda. Nu a avut vreme să întreprindă vreo cercetare amănunțită, mai ales că, după ce a poruncit lui Mihail Teleki să-i conducă la cavaleria germană pe nobilii Ioan și Wolfgang Bethlen, Gabriel și Paul Haller, Dionisie Banffi, Petru Huszar, Francisc Rhedey și Andrei Ugron, niciunul nu s-a împotrivit.
Armata dușmană se apropia tot mai mult. Era formată din patru corpuri ale celor mai destoinici soldați turci, două în față și două în spate, între ele fiind cavaleria, condusă de însăși pașa de Oradea, Cuciuc Mehmed, care ordonase călăreților să se lase pe coamele cailor, fără să tragă cu pușca, dar să lovească orbește în stânga și dreapta.
Cuciuc pașa a izbit în centru unde se afla Kemeny și cavaleria maghiară. Fără să opună prea mare rezistență, cavaleri maghiari s-au retras, spre deosebire de aripa stângă unde ostașii germani reușiseră să respingă turcii și se opuneau pe mai departe.
Însă retragerea cavaleriei maghiare a favorizat înaintarea turcilor prin centrul dispozitivului forțelor creștine și, germanii, văzându-se amenințați cu încercuirea au început să dea înapoi, treptat retragerea lor transformându-se într-o fugă care a cuprins întreaga oaste.
În goana generală care a urmat, bătrânul principe, Ioan Kemeny, a căzut de pe cal și, cu toate că sluga sa Ștefan Gyulai a încercat să-i dea calul său, nu a mai putut să încalece. A fost strivit sub copitele cailor care goneau nebunește, aceeași soartă având-o și sluga sa credincioasă.
Așa s-a sfârșit principele Ioan Kemeny, un om înzestrat cu mari calități, cu experiență îndelungată de război, lupta de la Seleușul Mare însemnând și sfârșitul campaniei antiotomane comună a țărilor române, din secolul XVII, unică în istoria noastră, întâmplările acestui război fiind modelate adesea după tradiția ce o creaseră faptele lui Mihai Viteazul, săvârșite înainte cu peste o jumătate de secol.
Dintre cauzele multiple care au determinat eșecul acestui război, în afara presupusei trădări a unor nobili (Gheorghe Sincai consideră că numai Ioan Bethlen și Gabriel Hall ,,mai înainte amăgiți de turci, l-au vândut pe Kemeny”) care n-au mai vrut să lupte la Seleușul Mare, din studierea acestei uimitoare alianțe a țărilor române împotriva Semilunei, s-au desprins, în primul rând, cauzele militare ale înfrângerii.
Se știe că în secolul al XVII-lea cavaleria rămăsese cu precădere arma de ofensivă, dar șarjarea dușmanului se făcea după focul muschetelor. Oștile române, chiar dacă organizau cavaleria în stare să șarjeze, nu aveau pușcași capabili să provoace înainte șocul prin focul muschetelor, pentru ca în felul acesta totul să ajungă la bun sfârșit.
Dincolo de toate, inițierea și desfășurarea războiului comun antiotoman al românilor din cele trei țări ale lor, desfășurat între 1657-1662, a fost o cutezanță copleșitoare, demnă de admirație și mare prețuire, care merită din plin să fie scoasă din uitare.
Articol realitzat de VICTOR PANDURU
