În documentele noastre interne, birul apare menționat la începutul secolului al XV-lea, când se plătea în natură. Stabilirea birurilor o făceau răbojarii, crestătorii sau perepisnicii în Țara Românească, iar în Moldova, dăbilarii. Toți erau mari dregători care primeau de la voievozi supravegherea strângerii birurilor dintr-un întreg județ. Beneficiarii birurilor erau domnitorul, marii boieri și Înalta Poartă, valoarea lor mărindu-se de peste 20 ori în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu creșterea puterii otomane.
Când unii domnitori au impus ca birul cel mare să fie plătit de toți locuitorii, plăteau dări și boierii, dar, față de veniturile țăranilor, averea lor era enormă, una bazată pe munca pălmașilor.
Iliaș Rareș (1546-1551) a impus ca, pe lângă toți locuitorii, să plătească bir și clericii, iar Mihnea Turcitul (1577-1783 și 1585-1591) a poruncit ca ,,pentru nevoia și greutatea Țării Românești pe care o are cu turcii”, nimeni să nu fie scutit de plăți.
Birul a fost principala sursă de plată a pretențiilor turcești, pe lângă birul de haraci (tribut adus Porții Otomane), cerându-se să mai fie plătite: birul datoriilor făcute de domnitori la Stambul, mai ales la mezatul ocupării tronului, birul obștii, necesar armatei otomane, birul zaharelei (contribuția la aprovizionarea armatelor Semilunii, atunci când se aflau în campanie de război), birul șeicilor (pentru construirea de corăbii necesare imperiului), birul salahorilor (plată a lucrătorilor angajați de turci să repare cetăți și poduri) și birul viilor.
Epoca de cea mai împovărătoare fiscalitate din istoria noastră s-a dovedit a fi secolul al XVIII-lea și, astfel, în vreme ce occidentul european trecea prin ,,secolul luminii”, noi ne chinuiam în unul ,,al întunericului”.
Într-o istorie a birurilor, N. Stoicescu ține să releve că erau timpurile în care modul de impunere a birnicilor, combina vechiul sistem al răspunderii colective cu unul nou, al răspunderii individuale, mai ales la sate, unde, deși se introduseseră ,,hârtiile”, numite în Țara Românească și ,,peceți” sau ,,pecetluituri”, s-a utilizat, pe mai departe, sistemul tradițional, care făcea ca unii locuitori să plătească mai mult decât alții.
La 1742, domnitorul fanariot Mihai Racoviță poruncea ,,să li se dea peceți pe chipuri” unor locuitori din județul Argeș, ,,iar bani mai mulți decât banii peceții nicidecum să nu dea; iar ei între ei se vor cislui după cum își vor ști puterea”.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul acumulărilor primitive de capital, dar și unul al accentuării inegalității fiscale, locuitorii fiind împărțiți în birnici și privilegiați (scutelnici), categorie din care făceau parte boierii, clerul bisericesc, mazilii, slujitorii domniei, negustorii etc.
Cererile tot mai mari ale Înaltei Porții, dorința domnitorilor fanarioți de a stoarce repede bani mulți, cât și abuzurile zapciilor, făceau practic imposibilă asigurarea unui sistem stabil de percepere a dărilor.
Nicolae Mavrocordat, domn la 1713 în Moldova și 1716 în Țara Românească, a încercat să introducă plata dărilor ,,în sferturi”, dar nu a reușit, fiul său, Constantin, domn de mai multe ori și el în cele două state românești, fiind nevoit să revină la măsura introdusă de Constantin Brâncoveanu, cea a ,,cislelor drepte pe capete și bucate”, care desființa sistemul răspunderii colective la plata dărilor, obligați la biruri fiind capii de familie, fără săvârșire de abuzuri, din partea zapciilor, care aveau unele drepturi îngrădite.
Instabilitatea regimului de impunere se manifesta des, așa cum s-a întâmplat la 1741, când Constantin Mavrocordat, prin legiuirea sa fiscală, a scutit deplin de biruri boierimea și mânăstirile, agravând considerabil situația țărănimii, care s-a văzut nevoită să plătească, în 1770, biruri chiar de 20 de ori pe an.
Încercările altor domni de a pune ordine și stabilitate în sistemul fiscal nu a au dus la rezultate de durată. În Țara Românească, Alexandru Ipsilanti, în 1775, a poruncit bir plătibil în sumă fixă, împărțită în patru rate, numite ,,sămi” sau ,,sferturi”, dar peste 8 ani, numărul sămilor a sporit la 6 și s-au numit ,,dimii”.
În același an 1783 s-a schimbat și sistemul de repartiție a birului: impunerea pe cap de familie, fiind înlocuită cu unitatea fiscală numită ,,lude”, compusă dintr-un număr variabil de birnici, în funcție de avere și de regiunea în care lucrau.
Înlocuirea birului pe cap de familie cu repartiția pe ,,lude”, a reintrodus răspunderea colectivă, cu scopul îngrădirii fugii contribuabililor. Cum membrii ,,ludelor” erau solitari la plata dărilor, dacă unul dintre ei fugea, datoriile sale cădeau asupra rudelor și vecinilor, motiv pentru care ,,ludei” i se mai spunea ,,năpastă”. Obligați să plătească și suma datorată de fugari, membrii unei ,,lude” se păzeau unii pe alții, singura modalitate de fuga birului fiind doar băjenirea tuturor în păduri, munți sau chiar peste fruntariile țării.
În 1804, fiecare ,,lude” plătea la o dimie (două luni) câte 12 taleri, ceea ce ducea la plata a 72 taleri anual; în 1815, birul fiecărei ,,lude” ajungând la 278 taleri anual.
Legiuirea fiscală nouă a lui Ioan Vodă Caragea, apărută în 1819, a dus la o încărcare mai mare de dări a satelor de la câmpie, față de satele de la munte și a împărțit țăranii după avere în trei categorii: fruntași, mijlocași și codași, ludele fiind alcătuite dintr-un număr variabil din aceste categorii. Pe țăranii proprietari de pământ, care-și părăseau mai greu gospodăria decât clăcașii, hulpavul Ioan Vodă Caragea i-a împovărat, cu dări, în plus, convins că ,,având fieștecare câte o puțină parte de loc, vor răbda orice sarcini fără de a dosi”. În goană după cât mai mulți bani, Caragea a introdus și biruri noi, cum ar fi cel plătit de ,,femeile rele”, dedate la tot felul de moravuri ușoare.
Dările mari din secolul 18 și începutul secolului 19, dădeau naștere la multe abuzuri, după cum consemnează Dionisie Eclesiarhul, cronicarul călugăr, oripilat că ,,slujbașii închideau oameni și muieri prin coșeri și-i îneca în fumuri de gunoi și cu ardei îi afuma și-i ținea închiși ziua și noaptea flămânzi să dea bani; pe alții-i lega cu mâinile îndărăt și cu spatele de garduri și-i bătea cu bice; pe alții, legați, îi băga cu picioarele goale în zăpada geroasă; așa chinuia pe creștini”.
Învățatul boier Dinicu Golescu, la rândul său, consemna zguduitor: ,,Birnicul Țării Românești, care lăcuiește într-acel bogat și frumos pământ, este într-o sărăcie și într-o ticăloșie atât de mare, încât un strein este peste putință să crează această proastă stare. Și că pentru bani de bir s-au urmat și pedepse ca să dea și ceea ce nu are și atâți cât nu poate agonisi … Frații noștri au fost câte zece așternuți pe pământ cu ochii în soare și o bârnă mare și grea pusă pe pântecele lor ca mușcându-i muștele și țânțarii nici să se poată a se feri … Alți creștini, tot pentru dare de bani, au fost spânzurați cu capul în jos și alții iarăși închiși în coșare de vite, unde le-au dat fum și alte asemenea pedepse”.
În fața unor asemenea fărădelegi, birnicii au reacționat în mai multe moduri, însă, scăpare de tirania zapciilor domnești aveau doar cei care luau calea codrului și se făceau haiduci, cu arma în mână, sau cei care, pentru slobozirea de plăți, fugeau spre alte locuri din țară, sau peste granițe, de unde se întorceau doar ademeniți cu promisiunea unui regim fiscal mai suportabil, dar, care, de regulă, se dovedea a fi menținut doar scurtă vreme, mai mereu birnicii fiind nevoiți, din nou, să pribegească, departe de excesiva fiscalitate fanariotă.
Fuga de bir a cunoscut o deosebită amploare în secolele XVII-XVIII, când domniile au fost silite să ia unele măsuri, alternând confiscarea averii fugarilor cu acordarea de ușurări fiscale celor întorși, sau de scăzăminte celor nemulțumiți.
Însă, în anumite vremuri de fiscalitate excesivă, greu de suportat, se ajungea chiar la răscoale, precum cea condusă de boierii Mihalcea Hâncu și Apostol Durac împotriva domnitorului Gheorghe Duca, căruia răsculații i-au strigat că ,,nu mai pot suferi dările cele grele și nevoile ce aveau de către dânsul”, din care cauză ,,au sărăcit și n-au rămas nemica în casele lor”.
Politica fiscală dusă de Gh. Duca a provocat nemulțumiri atât în rândul boierilor cât și al țăranilor. Era o politică de impunere abuzivă, după ce cheltuise bani mulți, să-și recapete tronul, avea de plătit droaia de însoțitori cu care venise și era dedat vieții de mare lux.
Fostul serdar la curte Mihalcea Hâncu și fostul clucer Apostol Durac, primul priceput comandant de oști, pe timpul domniei lui Vasile Lupu, reușesc, la sfârșitul lui noiembrie 1671, să se pună în fruntea unei armate de răsculați, care s-a îndreptat spre curtea domnească ,,asupra Ducăi Vodă și grecilor”, fără să întâmpine vreo rezistentă, mulți localnicii alăturându-li-se, așa încât, la 29 decembrie, părea că ,,toată țara era strânsă la Iași”, cum scriu cronicile vremii.
Ciocnirea dintre răsculați și oastea domnească a avut loc pe șesul Ciricului, la răsărit de oraș, până când, o parte din ostașii domnului au pactizat cu răsculații. Intrat în panică, Gheorghe Duca a trimis degrabă pe paharnicul Tălmaciu, după ajutor la cazaci, însă reușește să strângă doar un polc de 300 mercenari, și oastea căzăcească este înfrântă de răsculați, dincolo de Prut.
Gheorghe Duca renunță la planul de a rezista asediului, după ce dă un tezaur important doamnei Anastasia și fiului Constantin, viitor domn, care, într-un impozant convoi, păziți de hatmanul Alexandru Buhuș, cumnatul lui vodă, fug în Țara Românească și se stabilesc la Drăgănești.
După fuga lor, marșând ,,dinspre mânăstirea Treisfetitele și biserica Sfântul Neculai”, răsculații au înconjurat curtea domnească. Cum amploarea răzmeriței nu era deloc de neluat în calcul, Gheorghe Duca este de acord să trateze cu grupul de 12 ,,oameni bătrâni de țară”, trimiși de Hâncu și Durac ,,căpitanii zorbalei”.
Bătrânii cer abdicarea de bunăvoie, chiar dacă de față se afla un pașă venit după tribut. Contând pe sprijinul pașei, Gheorghe Duca, la început, a adoptat o poziție rigidă, de forță, însă, pus în fața ultimatumului, ori pleacă ori va fi alungat cu forța, până la urmă a acceptat, cerând 3 zile pentru pregătirea retragerii sale și a turcilor care-l însoțeau pe pașa venit după tribut.
Răsculații sunt de acord, și Gheorghe Duca pleacă ,,cu mare rușine din scaunul de la Iași”, la curte rămânând ,,chiverni”, conducătorii răscoalei. Aceștia dețin, în fapt, puterea aproape două luni, timp în care sunt loviți boierii loiali domnului fugar și omorâți ,,lipitorile de greci”, numai că Duca se întoarce cu ajutor tătaro-turcesc și înăbușă răzmerița. Mulți răsculați ajung spânzurați sau trași în țeapă, alții robi la tătari, printre care și Mihalcea Hâncu, scăpat din robie de fiul său Dumitrașcu, numai după ce a vândut o parte din avere să-l răscumpere.
Birurilor li s-a pus capăt după 1829, urmare păcii de la Adrianopol, prin care s-a încheiat unul din războaiele ruso-turce și, în țările române, au fost impuse Regulamentele Organice, aceste prime legiuiri constituționale înlocuind toate birurile cu capitația de câte 30 lei pe cap de familie și patenta plătită de negustori și meseriași.
Articol realizat de VICTOR PANDURU
